Într-o localitate retrasă de la granița dintre județele Vâlcea și Argeș, la Olanu, se află o vitregită ctitorie eclesială de lemn, cu vechime necunoscută și cu planul modificat, dar care își păstrează în bună măsură frumusețea de odinioară: biserica de lemn „Sfântul Nicolae”.
Multe sunt satele și cătunele izolate și puțin cunoscute din Oltenia de Nord. Dar aproape în fiecare dintre ele, pelerinul creștin ori turistul poate avea surpriza descoperirii unei biserici vechi, ridicată fie din lemn, fie din zidărie, în veacurile trecute, și care reușește să reziste timpului și, de multe ori, indiferenței celor care ar trebui să le aibă în grijă.
La circa 40 de kilometri distanță de Râmnicu Vâlcea și la 20 de kilometri de orașul Băbeni, pe malul stâng al Oltului, se află comuna Olanu, compusă din șase sate aproape uitate de lume: Casa Veche, Cioboți, Drăgioiu, Stoicănești, Nicolești și Olanu. Accesul în Olanu, localitate aflată pe granița dintre două județe, Vâlcea și Argeș, se poate face pe drumul județean 678. Învecinată în partea de sud cu comuna Galicea, precum în celelalte puncte cardinale și cu localitățile Budești, Nicolae Bălcescu și Stoilești, așezarea de la Olanu e amplastă într-o frumoasă zonă cu dealuri line, cu lacuri și zăvoaie, născute din confluența celor două râuri care se întâlnesc în zonă: Oltul și Topologul. În trecut, comuna Olanu purta alt nume, Alba, iar actualul cătun Stoicănești, unde se află biserica de lemn „Sfântul Nicolae”, se numea Băiești. Parohia actuală a comunei, unde slujește părintele Gheorghe Daniel Badea, e cunoscută ca Parohia Alba-Olanu.
O istorie încă nedescifrată
În cătunul Stoicănești al comunei Olanu, Alba de odinioară, dăinuie timpului și multelor vitregii ale istoriei o biserică de lemn cu vechime necunoscută, pe care părintele paroh Gheorghe Daniel Badea a găsit-o în 1997 în stare de părăsire și degradare accentuată. Cu puținele mijloace materiale pe care le-a avut, părintele a reparat locașul. Astăzi biserica este în cult. Dar, din motive neînțelese, ea nu se mai află pe lista monumentelor istorice. Probabil, modificarea planului bisericii, cu ocazia unei mai vechi intervenții, când pridvorul i-a fost închis complet cu grinzi de lemn, a condus la declasificarea monumentului.
Din puținele acte păstrate în arhiva parohiei, rezultă că bisericuța ar fi fost contruită în jurul anului 1800, dar nu este deloc exclus ca vechimea ei să fie mai mare. În trecut avea alt hram: „Adormirea Maicii Domnului”. O însemnare din anul 1827 consemnează că „biserica de lemn pe moșie megiască a fost făcută de Ștefan Voinescu în cătunul Băiești”. E posibil ca acest Voinescu să fie unul dintre creștinii care au refăcut locașul, înscriindu-și astfel numele în rândul ctitorilor. Tot din actele parohiei aflăm că la 27 aprilie 1877 enoriașii Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Stoicănești cereau aprobare ca să repare zugrăveala tâmplei, a icoanelor împărătești, a proscomidiei, precum și pardoseala.
Anuarul Episcopiei Râmnicului din anul 1940 menționează biserica din Stoicănești astfel: „Protoeria Argeșul de Sus, parohii rurale Alba, biserica parohială cu hramul Adormirea Maicii Domnului construită din lemn la o dată necunoscută și reparată în 1917 se află în stare bună”. Acest document pune în evidență că în acea epocă localitatea Alba, actuala Olanu, se afla în județul Argeș. Se mai vorbește și despre o refacere a bisericii în anii 1893-1903. Probabil atunci, din nevoia de a mări spațiul de cult, i-a fost închis complet pridvorul și transformat într-o încăpere suplimentară.
Multe decenii de-a rândul, până în 1997, biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” a fost închisă și s-a degradat. După repararea și introducerea ei în cult, în urmă cu aproape douăzeci de ani, ctitoria de moșneni de la Stoicănești (Băieși) a primit un nou hram: „Sfântul Nicolae”.
Din fericire, chiar dacă a suferit o mutilare a arhitecturii prin desființarea tindei, biserica din Stoicănești n-a fost tencuită exterior și astfel, în parte, bătrânele ei grinzi masive, de stejar, mai pot depune mărturie despre măiestria cu care meșterii veacurilor trecute știau să prelucreze lemnul. În ciuda aspectului actual, cu un plan parcă retezat, din pricina dispariției pridvorului, transpare din întreaga zidire știința îmbinării tradiționale a grinzilor, în tehnica numită „coadă de rândunică”.
Biserica „Sfântul Nicolae” are planul în formă de navă, inițial fără turlă. În prezent, deasupra fostului pridvor se înalță un turn clopotniță. Locașul e compartimentat după tradiția spațiului de cult ortodox, în altar pentagonal la exterior și semicircular la interior, naos, pronaos și fosta tindă, căreia i-au fost înlăturați stâlpii, fiind acum închisă cu bârne din lemn. Exteriorul bisericii e înconjurat cu un brâu împletit, simplu, iar pe zidul sudic se mai poate vedea o inscripție încrustată în lemn, probabil funerară, cum se obișnuia în zonă.
Pronaosul vine în prelungirea naosului și ambele încăperi sunt acoperite cu o boltă unică, semicilindrică, sprijinită pe patru arce, descărcate pe console simple. Între cele două încăperi se află un perete despărțitor cu trei goluri: al ușii de acces în naos și al celor două ferestre laterale. Acest zid despărțitor din lemn este de fapt așa-numita tâmpliță, o replică a tâmplei propriu-zise, ce desparte naosul de altar, și datează din perioada în care femeilor le era permis doar accesul în pronaos. Tâmplița de la biserica din Stoicănești e zugrăvită în ambele registre: cel inferior, pe poale, cu motive decorativ-simbolice ce redau arborele vieții, iar în registrul superior cu icoane de secol XIX. Pe grinda superioară sunt redați sfinții apostoli în medalioane. Încăperea naosului e largă și are patru ferestre: două pe zidul sud și două pe cel de nord. În interior biserica a fost tencuită. Tâmpla din lemn e împodobită și ea cu frumoase icoane de secol XIX, realizate de un zugrav cu experiență: Hristos Pantocrator, Maica Domnului cu Pruncul Iisus (Hodoghitria), icoana vechiului hram, Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Nicolae. Poalele tâmplei sunt, de asemenea, pictate. Ușile împărătești par să fie zugrăvite de o altă mână.
Altarul e acoperit cu o semicupolă descărcată pe arce transversale și are un suport din lemn adăugat, cu funcție de proscomidiar. Cupola altarului se sprijină pe două grinzi masive longitudinale.
Reintroducerea obligatorie a bisericii de la Stoicănești pe lista monumentelor istorice din județul Vâlcea ar trebui să fie urmată de o restaurare a locașului, urmând linia planului său originar. Doar astfel va putea fi recuperat deplin un monument de arhitectură vernaculară din Oltenia de sub munte.
