Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Fundenii Doamnei, un şantier unde se „repară“ sfinţi

Fundenii Doamnei, un şantier unde se „repară“ sfinţi

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 12 Apr, 2011

Nu cred că există multe locuri în mult prea agitatele noastre oraşe în care să trăieşti mai concret şi mai direct sentimentul prezenţei Raiului ca la Biserica Fundenii Doamnei, din imediata apropiere a Capitalei. De aceea, închinarea sau rugăciunea în acest lăcaş, a cărui pictură este aproape în întregime restaurată, te aduce mai aproape de ceea ce, prin viaţa sa, Sfântul Eftimie, protectorul lăcaşului, ne transmite nouă, rătăciţii începutului de mileniu: dobândirea virtuţilor prin răbdare, sacrificiu şi smerenie.

Urcând dealul Fundeniului, atacat brutal de infernalul tumult al şoselei ce uneşte cartierul Pantelimon de Colentina, din Bucureşti, nici nu bănuieşti că la doar o aruncătură de băţ, pe partea dreaptă, te poţi salva sufleteşte văzând nemijlocit... Raiul! Dar pentru acest pas trebuie să-ţi pregăteşti sufletul din timp, cu ceva mai multă grijă, căci la fel de bine poţi rata prilejul, înşelat de nevederea lui, străjuită de un soldat de bronz şi un zid înalt de cărămidă.

Să mă explic. Am trecut în repetate rânduri prin faţa Bisericii Fundenii Doamnei, căci despre ea este vorba, din satul Fundeni, comuna Dobroieşti, judeţul Ilfov, Arhiepiscopia Bucureştilor, cu aceeaşi neatenţie cu care, de prea mult timp, tot trec prin încercările vieţii. Şi-n aceste vijelioase "fulgerări" de pe şosea, nu-mi reţineau privirea în Fundeni decât monumentul ridicat într-un părculeţ şi turlele unei bănuite vechi biserici dincolo de ziduri.

Zilele acestea, luminat, cred eu, de nevoirea Postului cel Mare al Paştilor, am vorbit la telefon cu doamna Elena Murariu, pictor restaurator, despre un posibil reportaj pe un şantier în lucru. Şi domnia sa mi-a propus să ne întâlnim la Fundenii Doamnei, unde lucrările de restaurare a picturii sunt pe sfârşite. Aşa am ajuns să "calc", cu sufletul ceva mai pregătit, iarba... Raiului de lângă mine!

Din lume spre cer, prin Raiul de lângă tine

S-ar putea crede că "joc tare", suprasolicitând şi hiperbolizând o anumită trăire a momentului, a perceperii locului. Posibil. Dar iată ce am văzut eu acolo.

După ce am trecut de soldatul de bronz, monument al eroilor ridicat în faţa unor ziduri de cărămidă, m-am oprit în pridvorul bisericii înfiorându-mă de "Judecata de apoi" zugrăvită în răceala pereţilor. Şi nu ştiu dacă cineva mi-a şoptit în inimă sau chiar eu am hotărât să înconjor biserica înainte de a păşi în pronaos. Şi, aşa am ajuns în "Grădina Raiului", unde de secole creştinii adormiţi întru Hristos aşteaptă la umbra crucilor cea de a doua venire a Mântuitorului.

Terminată în 1699, biserica aceasta propune credinciosului, cu siguranţă la cererea ctitorului, alternativa Raiului prin răbdare, sacrificiu şi smerenie, ceva mai altfel decât alte lăcaşuri de cult. Altfel de ce, păşind "din lume" spre cer, te întâmpină mai întâi iadul? Apoi, afară, pe peretele nordic şi pe cel sudic, cu faţa spre adormiţii din cimitir, decoraţiile eshatologice, ca o chemare, "vorbesc" despre frumuseţea "de dincolo", cu palate, havuzuri, chiparoşi, flori rare, cupe cu vin, păuni şi fructe exotice.

Pentru cel ce încă mai caută calea, păşirea în lumea cerului are un răspuns prin Sfântul Eftimie cel Mare, protectorul acestei biserici, înfăţişat deasupra intrării, pe peretele vestic al pronaosului, urcând spre cer Scara virtuţilor. Şi de ce tocmai el? Ne-o spun chiar slujitorii sfântului: "Nu l-am cunoscut mâncând ori bând cu cineva fără de mare nevoie, afară de sâmbătă şi de duminică. Nu l-am văzut pe dânsul cumva dormind pe coastele sale, ci uneori şezând puţin, iar alteori o frânghie spânzurată într-un colţ al acoperământului chiliei ţinând-o cu amândouă mâinile; se împărtăşea puţin de somn pentru nevoirea firii"...

Trecut în naos, am păşit direct în Taină, unde sfinţii şi îngerii de pe pereţi m-au ridicat cu inima până la tâmpla cerului, acolo unde L-am putut întâlni pe Pantocrator şi, dincolo de tâmplă, pe Maica Sa.

Dar, ca să pot vedea şi trăi toate acestea în Biserica Fundenii Doamnei, a trebuit ca o echipă de restauratori să înlăture de pe trupurile sfinţilor cenuşile timpurilor depuse strat peste strat, secol după secol. Să redea frumuseţea şi credibilitatea Raiului, înfăţişat afară, pe pereţii lăcaşului, în văzul tuturor. Această echipă de tineri restauratori este coordonată de doamna pictor restaurator Elena Murariu. Printre colaboratorii ei de nădejde se numără şi restauratorul arh. Bogdan Bratu.

"Coşarii" care au scos sfinţii din hornul timpului

"Biserica a fost ridicată în 1699, pe vremea domniei Sfântului Constantin Brâncoveanu, de către spătarul Mihail Cantacuzino. Tot atunci a fost executată şi stucatura exterioară. Pictura actuală îl are drept ctitor pe marele logofăt Dumitraşcu Racoviţă şi a fost realizată în anii 1756-1758, în timpul domnitorului Constantin Mavrocordat.

De altfel, tabloul votiv îi înfăţişează pe Mihail Cantacuzino împreună cu soţia, pe logofătul Dumitraşcu Racoviţă cu soţia sa Despa şi doi copii, spătarul şi logofătul ţinând în mâini chivotul bisericii.

Când am început lucrările de restaurare a picturii, fresca era total ilizibilă. Era atât de înnegrită de fum şi de impurităţi, încât parcă lucram ca nişte coşari într-un imens horn de sobă. Acum, pictura se află în finalul restaurării, la ultima scenă din biserică şi cea mai captivantă, la tabloul votiv", ne spune doamna Elena Murariu.

"În urma restaurării, s-a descoperit că prima pictură, cea de la 1699, se păstrează fragmentar, pe suprafeţe mici, în toate încăperile bisericii. Aceasta se presupune că a fost realizată de celebrul zugrav Pârvu Mutu. Rămâne un mister de ce, într-un timp scurt, de numai cinci decenii, a fost nevoie de o altă pictură. Cea de a doua pictură, executată la mijlocul veacului al XVIII-lea, îmbracă toate încăperile, de la altar la pridvor. Faptul că aceasta păstrează multe din trăsăturile stilistice specifice modului în care se pictau bisericile cu cinci decenii înainte a dus la atribuirea sa zugravului de curte al Cantacuzinilor, Pârvu Mutu.

Tot după restaurare s-a constatat că intervenţia din secolul al XIX-lea, efectuată în timpul doamnei Maria Ghica, a fost una de mică amploare la nivelul picturii şi a constat doar într-o curăţire şi o repictare parţială a lucrării de la 1756.

Ceea ce se poate observa după restaurare este faptul că pictura pe care o avem astăzi a mers pe linia tradiţională, fiind de bună calitate, care te convinge în ciuda faptului că timpul i-a cam şters din claritate. Aceste fresce se înrudesc stilistic cu alte picturi ale unor biserici din Capitală, cum ar fi Schitul "Sfântul Ştefan" şi Biserica "Batiştei". Aici, la Fundenii Doamnei, avem şi o scenă unicat, un lucru inedit din punct de vedere iconografic: Sfântul Eftimie urcând Scara virtuţilor. Această imagine se află pictată deasupra uşii, pe peretele de vest al pronaosului. Cel ce se închină sau vizitează Biserica Fundenii Doamnei, înainte de a ieşi din biserică spre lume, vede scara pe care se înalţă sfântul. Este o invitaţie de a urca duhovniceşte, adresată tuturor", ne mai spune doamna Elena Murariu.

Bucurie şi responsabilizare în duhul istoriei

Daniel Oancă, părintele paroh al bisericii ce veşniceşte în mijlocul lumii acestui prezent atât de grăbit şi gălăgios, păstorul celor peste 850 de familii din sat, a trăit şi cucernicia sa experienţa Raiului descoperit la Fundeni. Căci până în 1997, când a ajuns aici, nici nu ştia că această biserică există. Astăzi, ne mărturiseşte bucuria slujirii la altarul ei "încărcat de istorie, unde au slujit atâţia alţi preoţi", gândind "că duhul lui Dumnezeu şi al istoriei îşi pune amprenta asupra lăcaşului, a slujitorilor ei şi a comunităţii de creştini care vin să se închine şi să se roage aici". Şi nu poate să nu-şi exprime satisfacţia că "ceea ce s-a realizat prin restaurare şi consolidare pune în valoare ceea ce este reprezentativ pentru această biserică: pictura, atât de caldă, şi stucaturile unicat, care împodobesc ca o bijuterie exteriorul bisericii".

La rândul său, părintele coslujitor George Cazacu a fost surprins, încă de pe vremea studenţiei, când venea şi cânta în această biserică, de vechimea ei şi de "zona ruptă parcă din agitaţia cotidiană". "Bucuria celor care îi trec pragul ne responsabilizează şi pe noi mai mult în misiunea pe care o avem, de a sluji şi de a conştientiza credincioşii de frumuseţea şi unicitatea ei", ne mărturiseşte acesta. Şi poate tocmai de aceea este impresionat de icoana Maicii Domnului din altar, de care se simte atras "ca de un magnet".

Ca o lecţie vindecătoare de nerăbdare

E greu să pleci aşa, pur şi simplu, din gura Raiului descoperit atât de aproape. E greu şi nepotrivit să nu-ţi arunci măcar o privire înapoi şi să speri. Să crezi că pentru a urca spre cer trebuie mai întâi să treci prin încercările infernului cotidian, cu răbdare, smerenie şi multă, multă tăcere. Căci, iată, răbdarea şi tăcerea celor din ţărână vorbesc convingător despre Rai. Despre Raiul cel adevărat, prefigurat în inima spătarului Mihail Cantacuzino, cel ce a gustat din lumina Învierii la Ierusalim şi a cerut meşterilor ca Raiul să fie înfăţişat pe ctitoria sa de la Fundeni. Dar, până la vreme, rămâne atâta timp de întrebări şi regrete încât, poate, doar recursul la tăcerea Sfântului Eftimie cel Mare ne va vindeca, deopotrivă, de nerăbdare, mândrie şi multa noastră risipă de vorbe.