Gara sufletelor noastre

Gara de Nord. Una dintre porțile principale ale Bucureștiului. Opt peroane, 14 linii. Piatra de temelie a gării a fost pusă la 10 septembrie 1868 în prezența lui Carol I, pe un loc ales de domnitor. Inaugurarea s-a făcut în 13 septembrie 1872. Deși în anii din urmă traficul de călători s-a redus, totuși 200 de trenuri vin sau pleacă zilnic de aici. Din 25 februarie 2022, Gara de Nord a devenit un centru al primirii refugiaților din Ucraina. Organizarea este impresionantă, și asta pentru că s-a făcut cu sufletele românilor.

Totul a început cu un singur om. Lumea îl știe drept Dodo, e aproape o legendă a locului. A venit la 25 februarie și de-atunci s-au adunat aici sute de voluntari. Ca și la Isaccea, nu i-a chemat și nu i-a trimis nimeni, au venit individual și s-au organizat între ei, beneficiind din prima clipă de implicarea impecabilă a administrației gării, care a oferit refugiaților, rând pe rând, o sală după alta.

De cum pui piciorul în Gara de Nord te impresionează organizarea. Refugiații beneficiază nu doar de sprijin în toate modurile, de spații de odihnă și de masă, de unul pentru înfășat bebelușii etc., dar și de panouri lămuritoare în limba ucraineană și, între multe altele, de un cort dedicat animalelor de companie cu care bieții oameni au fugit din calea morții.

Am stat de vorbă pe îndelete cu Lucia Efrim, în prezent angajată a Ministerului Muncii, în trecut un jurnalist de excepție în perioada de vârf a Agenției de ştiri Mediafax. Ca și ceilalți, a venit aici din proprie inițiativă, fără să cunoască pe nimeni. Între timp, firește, s-a împrietenit cu ceilalți voluntari, sunt o familie, se sfătuiesc, schimbă numere de telefoane, caută cazări, mijloace de transport, locuri de masă, cumpără bilete de tren și de avion, fac aranjamente pentru actele refugiaților. Lucia e ziua la serviciu și după-masă în gară, uneori rămânând aici și peste noapte, dacă e nevoie. Ne spune că au venit mulți studenți, care, înțelegând că oamenii precum ea au program de serviciu, s-au oferit să acopere diminețile, dar și nopțile. Nu-i pune nimeni, nu ține nimeni socoteala, fiecare face cât poate, când poate. „Dodo este motorul acestei mișcări. Au venit foarte multe femei cu copii și el a asigurat și partea medicală, tot pe bază de voluntariat. Este, de asemenea, într-o bună relație cu cei de la Direcţia Generală de Asistenţă Socială (DGAS) a Municipiului Bucureşti. Au venit mulți tineri voluntari și din Republica Moldova, care asigură traducerea. Dar nu numai atât: un vorbitor de rusă pe care l-am cunoscut a făcut și pe șoferul și a adus mai mulți studenți din Moldova.”

La ora reportajului nostru situaţia se relaxase cât de cât şi totul mergea ca uns, în fiecare sală era câte un reprezentant al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă (ISU), instituție care asigură înscrierea refugiaților în baza de date pentru cazare, dar și pentru verificare, căci ar fi putut exista cazuri de trafic de persoane.

„Dumnezeu lucrează prin oameni”

La început, gara a oferit sala de așteptare de la clasa a II-a pentru mame și copii mici, apoi restaurantul din gară a acceptat să-și cedeze spațiul, inclusiv mobilierul. Tot acolo, în spate, e depozitul unde ajung ajutoarele primite. În 3 martie, jumătate din sala caselor de bilete de la clasa a II-a a fost alocată cazării, s-au adus paturi, saltele și așternuturi și s-a improvizat o mică bucătărie. Patronul unui restaurant din cartier a trecut pe-acolo, le-a lăsat voluntarilor numărul de telefon și a spus că e gata să primească refugiați la masă. Acum aduce zilnic o sută de porții de mâncare caldă. Alți oameni vin cu sendvișuri, cu iaurturi, cu ce poate fiecare.

Majoritatea refugiaților sosesc cu trenul dinspre Suceava, Iași și Galați și nu puțini merg mai departe spre Occident. „Am avut tren cu 1.600 de oameni”, mărturisește Lucia Efrim. Acum afluxul e mai mic, pentru că s-au organizat asemenea centre în toate orașele și nu mai există obsesia de a ajunge neapărat la București.

Refugiații sunt împărțiți pe culori, în funcție de intenții: cine are nevoie de cazare gratuită, cine se poate caza la hotel pe banii lui, cine vrea să ajungă la aeroport (sunt trenuri spre Otopeni la fiecare 20 de minute), mame singure cu copii, oameni în tranzit și chiar refugiați care declară că n-au nevoie de nimic. Pentru că erau foarte mulți copii, DGAS a luat și sala de așteptare de la clasa I și a făcut acolo un loc de joacă. Este impresionant să-i vezi pe micuți jucându-se, învățând sau uitându-se la televizorul instalat acolo. Lucia e mândră că a reușit să obțină insta­larea unei staţii Wi-Fi pentru acces la Internet, implicit la infor­mații și comunicare, esențiale pentru refugiați.

La rândul lor, cei de la ISU au adus opt corturi mari, în general locuite de oamenii aflați între două trenuri.

Sute de oameni vin să aducă lucruri pentru refugiați, inclusiv scutece de unică folosință și pudră de talc, care nu sunt niciodată suficiente. O mămică a ajuns la Bucu­rești cu un bebeluș căruia nu avusese cu ce să-i schimbe scutecul vreme de patru zile... La fel de mare e nevoia de creme pentru copii, acadele pentru răul de mișcare și medicamente de răceală. Erau câțiva medici și psihologi voluntari, chiar și un psihiatru, dar nici o organizare medicală din partea statului. „Acum circulă informa­țiile între ei, știu că îi preia cineva și nu-i lasă nimeni de izbeliște, deci sunt mai relaxați, dar în primele zile era atâta disperare încât bine că aveam măști să nu se vadă că plângem...”

Deși pare greu de crezut, au fost și situații amuzante. O pisică de rasă norvegiană a evadat din cușca ei și toată lumea a fugărit-o prin gară până când a venit cineva cu o pătură și au reușit s-o prindă și s-o returneze familiei.

Refugiații ucraineni sunt foarte demni și nu cer nimic

În rest, poveștile sunt tulburătoare. Două studente au plecat de lângă Kiev cu două pisicuțe și atât. Pe drum s-au întâlnit cu un prieten care le-a dat 350 de dolari și niște pastile pentru pisicuțe, să le calmeze. O doamnă din Harkov era pe stradă cu fetița când a sunat-o soțul ei, care e în armată, și i-a spus: „Acum vă urcați în prima mașină și plecați!” Când a ajuns în Gara de Nord „era tumefiată de plâns, plânsese patru zile, tot drumul, și ținea fetița strâns de mână să n-o piardă”. O femeie cu doi copii părea complet pierdută, a trebuit să o liniștească. Era epuizată și când au întrebat-o de ce are nevoie a spus că ar vrea să doarmă un pic și a bufnit-o plânsul... Un voluntar i-a dus cu ma­șina într-o casă superbă din Pipera, unde mai era un băiat de 16 ani luat din aeroport, îl lăsase acolo sora lui care plecase mai departe, în Italia, și o fată tot de 16 ani pe care o prinsese nebunia la Olimpiada de Chimie din Kiev! Părinții i-au spus să plece imediat spre Spania, dar după cinci zile în România se simțea atât de bine că a rămas aici, iar minunatele lor gazde se ocupă de ea, inclusiv înscriind-o la British School! În total, oamenii aceștia din Pipera au găzduit 11 refugiați. „Au luat saltele și tot ce trebuie și au făcut tabără din casa lor! Le-au gătit, i-au plimbat și fiecare a plecat după planul lui, dar Anastasia a rămas, oamenii sunt în legătură cu părinții ei. Mie asemenea întâmplări îmi dau putere să merg mai departe! Dumnezeu lucrează prin oameni. Fiecare om are un rol în destinul celuilalt”, spune Lucia Efrim.

Mai aflăm că refugiații ucraineni sunt foarte demni, nu cer nimic, nu au nici o pretenție, trebuie să insiști ca să mănânce ori să primească ajutor. Care ajutor înseamnă inclusiv să fie duși la ambasadă și să li se rezolve problemele cu actele.

„Te iubesc! Ai grijă de copii!”, cu rafale de mitraliere în fundal

Dodo, pe numele său Teodor Nemțeanu, omul de la care a pornit totul, pare în pragul epuizării. A fost bodyguard, pompier, apoi și-a făcut o mică firmă de ambu­lanțe, aflată în proces de autorizare. „Trebuie să ai cunoștințe integrate. După «Colectiv», care ne-a marcat pe toți, consider că sigu­ranța nu înseamnă numai a face pază, ci să ai cunoștințe aprofundate, inclusiv de prim ajutor”, spune el, adăugând: „Când auzi pe un telefon al unei femei vocea soțului ei rămas să lupte strigând «Te iubesc! Ai grijă de copii!», cu rafale de mitraliere în fundal, și apoi vocea bărbatului dispare, rămâi marcat...”

Dodo a rămas în gară aproape permanent, ca să ajute, iar bucu­reștenii au venit în număr impresionant. „Eu n-am făcut decât să-i organizez. Am fost intermediarul dintre bucureșteni și nece­sitățile unor refugiați”, susține cu modestie.

Ține să precizeze că oamenii de la DGAS au stat alături de el zi de zi și noapte de noapte, dar e foarte critic cu instituțiile care au apărut abia după 8 sau 15 zile și au preluat comanda unui sistem deja organizat și amenajat. „Laurii îi merită cei care au stat aici în frig, din primele zile. Acum au apărut tot felul de asociații fluturând stegulețe cu «Donați bani!»”.

Primește zilnic nenumărate mesaje cu întrebarea simplă „Ce ai nevoie la gară?” A refuzat însă mân­carea făcută în casă, chiar cu riscul să-i supere pe cei care o oferă, pentru că nu are garanții de con­formitate. „Nu pot da unor refugiați, în special copiilor, o mâncare despre care nu știu cum a fost făcută și unde a fost ținută!”

Societatea civilă, inclusiv firme private, a reacționat formidabil, simbiotic, dar „din păcate, după 15 zile, eu nu am încă un pediatru trimis de stat!”.

Spre final, Lucia ne-a arătat un SMS abia primit de la o ucraineancă („O frumusețe de fată!”) care o anunța că a ajuns cu bine în Portugalia, ne-a spus că președintele unei mari companii s-a oferit să găzduiască o familie de ucraineni și ne-a povestit că, în criză de timp, ceferiștii i-au lăsat să urce în trenuri refugiați fără bilete: „Lăsați, că le dăm noi pe drum!”, probabil nici n-au mai făcut-o...