Godeanu, biserica cu satul în pronaos

Un drum anevoios străbătut de noi prin zăpada abia călcată spre izolata parohie Godeanu, sau „Gogeanu“ în graiul „gi la munce“, din Protopopiatul Drobeta-Turnu Severin, Episcopia Severinului şi Strehaiei, s-a preschimbat într-o nepreţuită revelaţie: satul întreg stă adunat, cu trecut şi prezent, în biserica lui, ca în cămara unei inimi. Iar Biserica lui Hristos viază roditor în inima din pieptul fiecărui locuitor al Godeanului într-un fel anume, inconfundabil: altruist, ziditor şi cald, de nu mai ştii a face diferenţa între cele două firi…

Urcăm prin munţii Mehedinţiului, în partea de nord-vest a judeţului, la vreo 30 km de Turnu Severin, undeva la 800 de metri, spre satul Godeanu. Zăpada acoperă totul ca-ntr-o poezie de Coşbuc. Drumul şerpuieşte mărginit de peretele abrupt al muntelui şi de hăul prăpastiei. Orizontul se profilează, paradoxal, undeva deasupra capetelor noastre. Şi-n albul atotstăpânitor, doi pomi singuratici fixează un reper îndoielnic. După câţiva kilometri, chipul unei case răsărite din nămeţi şi câteva cruci, ca nişte mese de altar, delimitează marginile lumii, semn că pe aproape se află satul. Câteva lătrături, urmele plugului care a deszăpezit uliţele, case răzleţite şi, deodată, biserica. Aici duc toate drumurile. De aici însă pornesc căile. Spre lume şi spre cer…

Înveşniciţi în biserică

Intrăm în sfântul lăcaş trezindu-ne deodată… în mijlocul satului! De o parte şi de alta a uşii, ctitorii. Sătenii, toţi, de acum un veac şi jumătate, cu autorităţi cu tot, zugrăviţi în costumele lor ţărăneşti, ca într-o uriaşă horă, mărturisesc, cu faţa spre altar, cu numele lor, cu chipurile lor, cu straiele lor, despre credinţă şi mântuire. Şi, în timp ce noi discutăm cu părintele paroh Nicolae Oproiu, pe uşă intră… satul de acum. Bărbaţi şi femei în vârstă, strănepoţi şi strănepoate ai celor zugrăviţi pe perete, întregind cu prezenţa lor satul dintotdeauna, cu care se vor ridica, la vreme, la ceruri.

Cu dragoste, pentru dragoste

Părintele paroh Nicolae Oproiu slujeşte din 2011 în acest sfânt lăcaş, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, ridicat la 1862 pe cheltuiala enoriaşilor şi sfinţit la 1869 de către preasfinţitul Calinic al Râmnicului. „Aici vieţuiesc 203 suflete, toţi oameni de peste 70 de ani. Nu avem decât trei copii minori. Iarna, când creştinii nu pot veni la slujbă, port eu biserica în familiile lor. Dacă e vreme rea, din cauza distanţelor mari dintre case, credincioşii nu pot ajunge la biserică. De aceea, iarna, merg mai mult eu la ei, deoarece, fiind în vârstă, îşi duc grija mântuirii sufletelor, ţinând rânduiala de a se spovedi şi împărtăşi măcar din 40 în 40 de zile. Când avem înmormântare, mergem uneori pe jos chiar şi 10 km până la biserică şi la cimitir. Văzându-i pe cei care mă urmează, uit de oboseală. Am ales să slujesc chiar aici din dragoste pentru misiune şi pentru că Dumnezeu a făcut această alegere. Satul nostru a dat judeţului un episcop, pe Preasfinţitul nostru Nicodim, doi stareţi de mănăstire, preacuviosul arhimandrit Pavel, de la Topolniţa, şi preacuviosul părinte Ioanichie de la Vodiţa, fraţii de sânge ai Preasfinţitului. Toate acestea m-au responsabilizat foarte mult, dar şi dragostea oamenilor, credinţa şi respectul pe care ei le poartă Bisericii şi preotului. De aceea, slujesc cu mare bucurie aici, văzând strădania credincioşilor, dragostea lor şi toate cele care completează darurile pe care le-a pus Dumnezeu în fiecare dintre ei“, ne-a mărturisit părintele paroh Oproiu.

„Ciumarca“, tradiţia zonei

Apoi, cucernicia sa ne-a vorbit despre „Ciumarca“. O tradiţie a zonei instituită de însuşi ocrotitorul Olteniei, Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana. „O sărbătoare a verii, o reverberaţie vie a unei istorii petrecute cu mai bine de şase veacuri în urmă aici, în Mehedinţi, care aminteşte de întrepătrunderea dintotdeauna a neputinţei umane în faţa bolilor necruţătoare, cu milostivirea dumnezeiască, şi care mărturiseşte, prin gurile moşilor şi strămoşilor actualilor locuitori ai zonei, că acolo unde vrea Dumnezeu se biruieşte rânduiala firii. Acolo unde este jertfă şi căinţă, însăşi moartea îşi pierde puterea, iar sfinţii reanimează şi tămăduiesc trupuri, aducând cu ele luminare şi înţelepţire“, cum frumos scrie confratele Cătălin Cernătescu.

„Sărbătoarea se petrece a doua vinere din luna iulie şi este vorba despre nişte rugăciuni speciale de vindecare, care se făceau de către Sfântul Nicodim, pe vremea când a păşit pe aceste locuri bântuite de ciumă, de unde şi denumirea praznicului. În ziua respectivă, miile de pelerini veniţi de peste tot pornesc în procesiune, din marginea satului, cu ierarhul locului în frunte, cu preoţi, monahi şi monahii, spre Dealul Chicioara, un fel de Horeb al mehedinţenilor, unde se construieşte acum o mănăstire. Acolo, se săvârşeşte Sfânta Liturghie şi se rostesc rugăciunile Sfântului Nicodim, pentru vindecarea oamenilor şi animalelor“, ne-a mai spus părintele paroh.

Pentru toţi şi tot binele

Prezenţa noastră în sat a adunat o mică parte din credincioşi la biserică. Şi fiecare a ţinut să ne spună câte ceva. Astfel, Floarea Nicolăiescu, Marioara Cristescu, Dumitru Dumitrescu, Marina Păulescu, Brânduşa Stroe, Ioana Creangă şi Romică Lolescu ne-au vorbit despre iernile lor, despre dragostea faţă de Biserică şi faţă de părintele satului, despre ajutorul primit din partea Preasfinţitului Nicodim şi a celor doi stareţi de mănăstire, toţi fii ai satului, despre viaţa plină de nevoi, despre credinţă şi rugăciune, despre cum se ajută între ei. Întrebaţi pentru ce se roagă, ne-au răspuns, toţi, fără excepţie: „Pentru sănătate, pentru copii, pentru tot binele şi pentru toţi. Chiar şi pentru cei răi, pentru că avem credinţă în Iisus Hristos“. La rându-i, viceprimarul Petre Dumitrescu ne-a spus: „Petrecem iarna în condiţii mai grele. Primarul Ion Gheorghieci şi toţi ceilalţi care lucrăm în primărie ne străduim să facem deszăpezirea pe toate uliţele satelor comunei, Godeanu, Păuneşti, Şiroca şi Marga. Ne ajutăm între noi. Am fost cu lemne şi alimente la familiile mai izolate, astfel încât totul să fie bine“.

Înainte de a pleca, bătrânii au ţinut să facem împreună o poză acolo unde în 2009 s-a fixat icoana Adormirii Maicii Domnului, în mozaic, după care ne-au oferit, spre aducere aminte, câte o colindă. Adică un băţ de alun încrustat cu semnul crucii, cu care se colindă de Crăciun. Şi noi am pornit mai departe, prin zăpadă, ca nişte colindători, purtând deopotrivă în suflet biserica şi satul ce locuieşte în ea de mai bine de un veac şi jumătate, cu oamenii lui, cu istoria lui, parcă nu coborând spre lume, ci urcând spre cer, purtând în inimă, ca un răspuns, ca o răsplată a rugăciunii, vorbele mamei Ioana Creangă: „Ce am pus, aia găsim…“