Să porţi mănăstirea în suflet secole la rând, crezând din toată inima că Dumnezeu a tăinuit-o în pământ pentru a o salva de la pustiire, şi să-i auzi clopotul cel mare bătând în noaptea de Înviere, acolo în pământ, este cea mai tulburătoare mărturisire de credinţă pe care am auzit-o. Cu inima lor, creştinii din Ţara Chioarului au purtat aşezământul ascuns până în prezent, aşezându-l pe temelie nouă la Habra, în Episcopia Maramureşului şi Sătmarului, la numai 7 km de Baia Mare, la marginea ţării lor voievodale, în hotarul comunei Groşi, lângă satul Ocoliş.
Nu ştiu cum arată Mănăstirea Habra şi împrejurimile ei vara. Dar acum, în acest ochi de iarnă maramureşeană, privită de pe drumul care urcă pentru a coborî domol o coamă de deal spre sfântul aşezământ, mănăstirea pare o spărtură de curcubeu întrupat în câteva culori de pământ. Şi peste toate se aşterne chipul strălucitor al unei rugăciuni, care dă locului adâncime şi taină. Adică ce caută credinciosul însetat de veşnicie.
Din acest motiv, aproape că nici nu mai contează locul exact pe care s-a aflat ridicată cu veacuri în urmă vechea mănăstire, căci în prezentul ei, privită de sus, descoperim şi trecutul şi intuim chiar şi viitorul ei. Ca să înţelegem toate acestea, e suficient să punem urechea pe pământ şi să ascultăm sunetul clopotului care anunţă Învierea Domnului.
Rugăciune pentru „rămânerea ţării noastre“
Acum 400 de ani, se ştia că pe colina Habrul, „de la marginea Ţării Chioarului, de deasupra Băii Mari“, de lângă colinele Călugăreşti şi Galilei, exista un lăcaş de închinăciune din „vechime“. Mănăstirea, căci despre o mănăstire este vorba, se numea Habrul sau Habra. Cum era de altfel consemnată şi în documente. Dintr-o scrisoare a Episcopului Serghie al Maramureşului, aflăm că aceasta era a doua ca însemnătate în acest spaţiu sacru, după Mănăstirea „Sfântul Arhanghel Mihail de la Peri“, fiind înzestrată, ca şi prima, de aceiaşi voievozi maramureşeni, Balc şi Drag, nepoţii descălecătorului Dragoş Vodă.
Pentru vina clerului ortodox din Transilvania de a-l fi sprijinit pe domnitorul Mihai Viteazul, după uciderea acestuia la 9 august 1601, au urmat represaliile. Episcopul Efrem de Habru îl urmase pe domnul întregitor şi semnase împreună cu alţi episcopi devotaţi actul sinodal din Suceava, la 2 iunie 1600. Aşa a dispărut mănăstirea.
Menirea din vechime a aşezământului era aceea de a se ruga „pururi sfinţilor, pentru rămânerea ţării noastre“, cum reiese din memoriul trimis din Baia Mare autorităţilor austriece, la 15 septembrie 1614, de „noi, toată preoţimea şi nobilimea românească din ţinutul Băii Mari, Chioarului şi Sătmarului“ în cauza refacerii mănăstirii „care s-a pustiit de tot, aşa că de opt ani n-o mai locuieşte nimeni…“ Petiţionarii cereau dreptate şi să li se restituie pământul mănăstirii, „acel loc pentru rugă sfântă“.
Din această tulbure perioadă datează şi legenda că Dumnezeu a ascuns biserica în pământ şi că dacă pui urechea în noaptea de Înviere se aud clopotele cum cântă acolo.
Legenda mai spune că cineva a vrut să ia clopotul, să-l ducă în altă parte, „şi s-a drugălit şi a ajuns tot în mlaştina unde se afla biserica! Şi clopotul de acolo cântă“, cum relatează maica stareţă Iustiniana Călini, care mai spune: „Au fost aproape 400 de ani de când mănăstirea a rămas doar în sufletul credincioşilor care nu puteau concepe, în mintea lor simplă, că cineva a putut să distrugă o mănăstire“.
Credinţa oamenilor a reconstruit mănăstirea
Din această uriaşă credinţă, încă din primăvara anului 1990, s-a reluat obiceiul secular al pelerinajului de Paşti pe Habru, unde legenda spune că la miezul nopţii de Înviere, „deasupra bisericii înghiţite de mlaştină ardeau pe locul sfânt flăcări şi se auzea clopotul vestind Învierea“. Aici s-a aşezat o cruce, iar la 16 februarie 1996, la cererea Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, s-a aprobat reînfiinţarea mănăstirii, cu hramul „Învierea Domnului“.
La 25 august 1996, Preasfinţitul Iustin, Episcop-vicar la Episcopia Maramureşului şi Sătmarului, a sfinţit piatra de temelie a noii mănăstiri şi, de atunci, cu trudă şi credinţă, noul aşezământ a continuat să se dezvolte. S-a îmbogăţit şi cu un al doilea hram, în 1999, „Sfântul Iosif Mărturisitorul din Maramureş“ dat paraclisului în care se slujeşte în prezent.
„Credinţa oamenilor de aici şi vrednicia părintelui protopop Ioan Colţan, parohul Groşilor, fac atât de special acest loc. Eu aşa consider, pentru că au fost aproape 400 de ani de când mănăstirea a rămas doar în sufletul credincioşilor, fără nici un zid, fără nici o piatră. Această credinţă a ajutat practic la reconstruirea mănăstirii actuale.
Deocamdată, noi suntem cinci maici. O obşte în formare. Avem mai multe ascultări, o mică gospodărie, un atelier, o grădină, câteva animale. Toate maicile sunt tinere.
Nu puteam totuşi să venim direct din lume să ne apucăm de mănăstire fără să avem experienţă. Noi am venit aici de la Mănăstirea Timişeni, de lângă Timişoara. Aşa a rânduit Dumnezeu.
Documentele spun că zidurile mănăstirii au fost distruse. Se menţionează chiar şi numele unui nobil maghiar care a luat toate bunurile din această mănăstire şi se vorbeşte şi despre scufundare.
Oamenii din satele din jur, Groşi, Ocoliş, Satu Nou de Jos, Chechiş, Cărbunari, Dumbrăviţa, Recea, vin la noi pentru că simt că aceasta este mănăstirea pe care o poartă în suflet din neam în neam.
Ne dorim foarte mult să începem pictura, să ne fie bine tuturor. Când semenii noştri sunt bine, sunt sănătoşi, voioşi, atunci şi pentru noi este cea mai mare bucurie“, mărturiseşte maica stareţă Iustiniana Călini.
Trezirea învierii noastre în credinţă
Am plecat de la Habra în îngânarea zilei cu noaptea, când lumina se preschimbă în taină. Şi, din sfială, nu am îndrăznit să mă aşez cu urechea la pământ. Dar sunt convins că acolo, în adâncuri, clopotul mănăstirii ascunse vesteşte cu sunetul lui nu numai Învierea Domnului, ci şi pe cea a mănăstirii. Şi, de ce nu, şi nevoia învierii noastre în credinţă, căci nu putem străbate veacul rătăciţi, rupţi de cer şi de speranţă, ca nişte străini pierduţi în trupurile lor trecătoare…
