Cum trăieşte cu adevărat ţăranul român? Cum se văd de aici realităţile sociale, economice şi spirituale? Care mai sunt şansele la educaţie ale copiilor de la sat? Ce tradiţii se mai păstrează aici? Mai lucrează cineva pământul? Este lumea de la ţară mai credincioasă decât cea de la oraş? Vă invităm să descoperiţi răspunsurile la astfel de întrebări în paginile ziarului nostru, unde vom publica o serie de articole sub genericul "Pe uliţa satului". Astăzi, citiţi un reportaj despre satul Herăşti, judeţul Giurgiu.
Matricea fiecărui sat românesc poartă în sine un duh ce nu se pierde niciodată, pentru că el nu este omenesc. El doar lucrează prin oameni, fiind un dar de Sus. Vremurile îl pot eventual răstigni, abandona sau ignora, dar nu îl pot ucide. De aceea, nici măcar satele care mor nu-şi pierd duhul, pentru că, fie o piatră, fie un gând, fie o vorbă, o amintire, o buruiană sau un miros îi vor mărturisi existenţa. Dar ca să simţi duhul unui sat, trebuie să-i calci bătătura. Să-i răscoleşti "acareturile" pentru a putea rosti despre el. Asta am făcut şi noi, cercând să aflăm duhul Herăştiului.
Răsărit la capătul unui drum şerpuit ce leagă Capitala de Dunăre, satul Herăşti se află în judeţul Giurgiu, la 80 km de municipiul cu acelaşi nume, la 5 km distanţă de DN 4 Bucureşti-Olteniţa, pe malul stâng al Argeşului.
Începuturile satului cu siguranţă sunt mult mai vechi decât o spun hrisoavele, el fiind pomenit pe la 1380, apoi mai târziu, fiind legat cu vechea denumire, "Fierăşti", de numele proprietarului pământurilor sale, Radu Năsturel Postelnicu, aşezat în zonă încă din vremea lui Mihai Viteazul. Răzleţele referiri la sat s-au amestecat, s-au topit, până pe la 1648, când Udrişte Năsturel, cumnatul luminatului domn Matei Basarab, a construit un impunător conac din piatră, în picioare şi astăzi, eternizându-i ca un blazon existenţa în istorie.
S-a cuibărit în sufletul acestui sat un duh de înţelegere ce-i defineşte trăirea seculară, pe care cel venit din afară îl poate identifica cercetându-i uliţele, casele, chipurile şi faptele oamenilor şi care, la fel ca în toate satele noastre, poartă şi aici pecetea harului creştin, cu care a fost înnobilat de Creator neamul românesc.
Spunem acestea pentru că la Herăşti vieţuiesc într-o binecuvântată armonie români, sârbi, bulgari şi rromi, adunaţi în vatra satului de vremuri, de nici nu se mai ştie ce. Iar credinţa ortodoxă, câteva tradiţii, locuri şi case îi leagă pe toţi, indiferent de etnie, făcându-i, laolaltă şi în parte, să se simtă mândri că sunt herăşteni.
"Caseta tehnică" a unei aşezări multietnice
O "casetă" tehnică a aşezării ar putea rezuma în următoarele date "existenţa la zi" a Herăştiului: 2.760 de locuitori, din care 1.007 bărbaţi, 983 de femei, 290 copii şi 480 de pensionari; 2.360 de români (în această cifră fiind cuprinşi şi sârbii, şi bulgarii care se declară români) şi 400 de rromi, toţi ortodocşi.
Herăşti este reşedinţa comunei cu acelaşi nume, din care mai face parte şi satul Miloşeşti; are o şcoală generală şi o grădiniţă în care învaţă 440 de elevi şi, respectiv, 63 de copii, pregătiţi de 19 profesori. Comuna are o suprafaţă de 2.847 ha, locuitorii ocupându-se în special cu legumicultura, roadele valorificându-le în pieţele Capitalei.
La Herăşti, iernile sunt lungi, dar blânde, iar verile cu temperaturi şi umiditate moderate. Satul este despărţit de comuna Hotarele prin râul Argeş, iar în lacurile din comună creşte caracuda, un peşte ocrotit de lege. Comuna nu are încă sistem de canalizare şi nici alimentare cu apă, dar proiectele primăriei de dotare cu aceste utilităţi sunt foarte aproape de a fi materializate.
În unele familii se vorbeşte un dialect sârbo-bulgar
"Unicitatea acestei aşezări o constituie faptul că ea s-a născut prin convieţuirea românilor cu sârbii, bulgarii şi rromii, şi toţi se împacă foarte bine. Convieţuirea sârbilor cu bulgarii a dus la folosirea în unele familii a unui dialect local sârbo-bulgar, specificul etnic fiind păstrat mai mult în portul popular", ne spune primarul comunei, Ioan Cicireagă. Domnia sa ne-a vorbit şi despre sărăcia ce afectează mai ales familiile de rromi, despre furtişagurile la care se mai dedau unii dintre ei, dar şi despre faptul că majoritatea sunt serioşi şi muncitori. "Multe familii de rromi de la noi asigură salubrizarea şi înfrumuseţarea unor cartiere din Bucureşti", ne-a mai spus primarul.
Ctitoriile logofătului Măriei Sale
Dar duhul Herăştiului irumpe filotim din câteva "stări" atât de proprii satului, încât a face abstracţie de ele înseamnă a rătăci bezmetic prin vremuri. Case, legende, tradiţii, taine, mistere şi tăceri semnificative definesc un spaţiu etnospiritual marcat de interferenţe culturale ce vin din convieţuirea celor patru etnii. Şi toate se regăsesc într-un nume: Udrişte Năsturel, născut la circa 1596 şi plecat la Domnul la 1659, mare logofăt al lui Matei Basarab, cărturar de vază, autor de versuri şi traducător muntean, unul dintre cei mai învăţaţi români ai vremii. El a fost un mare diplomat ce a intermediat împăcarea istorică dintre Matei Basarab şi Vasile Lupu, delegat domnesc la împăratul Austriei, la principele Gheorghe Rakoczy al II-lea din Ardeal, şi în Serbia, respingător al delegatului Papei Urban al VIII-lea care făcea propagandă catolică pe lângă Matei Basarab. De numele lui se leagă traducerea în slavonă a "Urmării lui Hristos" (1647), apoi în limba română a romanului popular "Varlaam şi Iosaaf", în 1649, şi scrierea prefaţei la "Cazania de la Govora", din 1642.
La Herăşti a ridicat împreună cu fratele său Cazan "Casa de piatră", singurul monument de arhitectură civilă românească de la începutul secolului al XVII-lea, construit din piatră şlefuită adusă pe Argeş de la Ruse sau, după cum spun unii, tocmai din Grecia.
În 1657, în septembrie, când a ajuns aici, Paul de Alep, secretarul patriarhului Macarie al Antiohiei, avea să-l asemuiască cu "un palat fără egal în lume, afară numai de ţara francilor... atât de frumos că împrăştia toată grija sufletului întristat...".
De această casă se leagă istoria românilor, sârbilor, bulgarilor şi chiar a rromilor din Herăşti pentru că fiecare dintre ei are legătură cu ea, fiind în vremuri lucrători pe moşia Năstureilor, apoi a prinţului sârb Miloş Obrenovici, care a cumpărat-o odată cu moşia Năstureilor, în 1831, de la paharniceasa Aniţa. Cu prinţul au venit în satul românesc familii de sârbi şi bulgari, apoi şi rromii. Astăzi, casa este muzeu, aparţine de Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti şi este gazdă a numeroase expoziţii şi manifestări culturale.
Încăperile, beciul şi tainiţele sale au ţesut legende, sau poate adevăruri, despre tuneluri ce duc la Argeş, spre o altă casă a familiei Năstureilor sau, cum se crede, spre "Mivilă", o misterioasă ridicătură împădurită din mijlocul islazului, unde pe timpul războiului se afla o unitate rusească, iar după aceea, până prin anii â90 ai secolului trecut, o unitate românească de antiaeriană.
Dacă vremurile au făcut ca această bijuterie în piatră să reziste şi colectivului, şi furturilor, şi indiferenţei oamenilor pentru a ni se oferi nouă cu toate ale ei, nu acelaşi lucru se poate spune despre cealaltă bijuterie, casa de la Argeş, devastată după 1990, abandonată în bălării. Dar şi aici, legendele o ţin vie, pentru că sub o lespede uriaşă de piatră, de pe care vara copiii săreau în apele Argeşului, pe vremea comuniştilor, se spune că de sub ea s-ar fi scos un butoi cu aur, despre care nu se mai ştie nimic.
Casa a rămas ca o carie deschisă, vizibilă şi astăzi printre pomi şi bălării, împreună cu o groapă cărămidărită, o tainiţă în care cine ştie ce comori fuseseră ascunse în timpurile de glorie ale familiei Năstureilor.
Palatul, ancorele şi statuia Mariei Obrenovici
În curtea casei-muzeu, în care tronează trei ancore de fier, se află palatul cel nou al prinţului Obrenovici, iar în capătul unor rânduri de vie sălbăticită statuia Mariei Obrenovici, soţia lui Miloş Obrenovici, cea care l-a fermecat cu uşurinţă pe Alexandru Ioan Cuza, căruia i-a dăruit şi doi copii, Alexandru şi Dimitrie, înfiaţi apoi şi crescuţi de Elena Cuza. În 1870, l-a părăsit pe fostul domn, grav bolnav, pentru a deveni doamnă de onoare la Curtea de la Berlin, unde a făcut parte din suita împărătesei Augusta, soţia lui Wilhelm I. Suferindă de cancer, s-a sinucis la Dresda, dar există şi bănuiala că ar fi fost asasinată pentru spionaj. A fost adusă la Iaşi şi înmormântată la Biserica "Sfântul Spiridon", apoi a fost mutată în cavoul familiei Catargi, din care se trăgea, din Cimitirul "Eternitatea".
La Herăşti, Mariei Obrenovici i-a rămas doar statuia de marmură, invadată de licheni, retrasă discret în umbra unui zid, rătăcită în sălbăticia de clorofilă a curţii. Alături, probabil în aceeaşi incintă la începuturi, acum despărţită de un zid de cărămidă, se ridică maiestuoasa biserică a Năstureilor, ctitorită la 1644 pe fundaţia mai veche a altei biserici, de doamna Elina, soţia lui Matei Basarab, lăcaş de rugăciune, o perlă de arhitectură creştină, monument istoric şi o clipă de dumnezeire în care se regăsesc deopotrivă toţi herăştenii.
"Sălcioara" şi focurile din Sâmbăta lui Lazăr
Vremurile au amestecat lucrurile, oamenii, au apărut familiile mixte, limbile s-au amestecat şi ele, aşa încât prin unele case se mai vorbeşte sârbeşte sau un dialect sârbo-bulgar, pe care-l ştiu doar bătrânii, şi nici aceştia toţi. Limba bulgară se scrie cu caractere latine, iar unele texte cântate în contexte rituale sunt memorate fără nici măcar a mai fi înţelese.
Sâmbăta lui Lăzar, ziua dinaintea Duminicii Floriilor, este însă o sărbătoare extrem de importantă pentru herăşteni. Mai ales pentru sârbi şi bulgari. În noaptea acestei zile, preotul satului, Mihăiţă Podaru, aproape de miezul nopţii, face slujbă de pomenire a morţilor în cimitir, unde oamenii aprind focuri şi stau până în zori. Obiceiurile tradiţionale ale acestei zile implică mai ales copiii, şi ele sunt: "Salcia" ori "Sălcioara", "Lăzărelul", "Lăzăriţa" sau "Lazăra" şi "Buienitul" ori "Buieniţii".
""Sălcioara" deschide acest ciclu cutumiar, fiind un obicei îndeplinit de doi băieţi, cu vârste cuprinse între 6 şi 12 ani. Modelul ceremonial al "Sălcioarei" s-a consolidat prin analogie cu practicile de vestire şi de urare din pragul înnoirii anului (colindatul de Crăciun şi Sorcova).
În zorii zilei de sâmbătă, colindătorii iau mănunchiurile de salcie adunate cu o zi înainte şi pornesc către biserică, unde sunt sfinţite. La finalul slujbei încep să colinde, oferindu-le gospodarilor în virtutea credinţei că ele aduc sănătate şi prosperitate, primind în schimb alimente de post şi bani. Versurile sunt cântate în limba română şi sunt adaptări ale pastelurilor româneşti cu largă circulaţie la nivelul maselor populare: "Primăvara cea zglobie,/ Cu cosiţa aurie/A sosit voios în ţară/ Mândruliţa primăvară!/Daţi-mi, daţi-mi aripioare,/ Ca să zbor cu ele-n soare!/ Daţi-mi, daţi-mi rămurele,/ Ca să zbor cu ele-n stele!/ La anul şi la mulţi ani!". Condiţia de puritate a copiilor accentuează simbolurile salciei, care este emblema Intrării lui Iisus Hristos în Ierusalim.
În Herăşti, crengile de salcie sfinţite sunt păstrate la icoane pentru a apăra casa de spirite rele şi de boli. În ziua de Florii, sunt puse peste mijloc, spre a fi ferit de dureri de spate şi de insolaţie tot anul", spune cercetătoarea Anamaria Stănescu, de la Centrul Naţional pentru Cercetarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale.
Cele trei fete şi drama liturgică "Lăzărelul"
"Drama liturgică "Lăzărelul", întâlnită în prezent doar în câteva zone din sud-estul României şi în comunităţile româneşti din sudul Dunării, a fost răspândită, în trecut, în toată Peninsula Balcanică, moartea lui Lazăr şi plângerea lui de către lăzăriţe amintind de riturile orientale ce evocă figurile lui Osiris, Atys sau Adonis", spune cercetătoarea sus-pomenită, citându-l pe prof. dr. Ion Ghinoiu.
La sfârşitul slujbei de la biserică, câte trei fete colindă satul cântând despre soarta tragică a lui Lazăr. Cea mai mică dintre ele se îmbracă în rochie de mireasă, iar celelalte poartă costume tradiţionale româneşti, având pe cap coroniţe din crenguţe de salcie şi flori. După ce a primit binecuvântarea preotului Mihăiţă Podaru, ceata începe colindatul gospodăriilor, în timp ce mireasa dansează pe ritmul melodiei, răsucind o batistă, cu următorul text ritualic: "Pleacă Lazăr la pădure,/ Lăzăre /Cu toporul la spinare,/ Ca să taie lemnişoare./ Lemnişoare n-a tăiat,/ Suie Lazăr în copac,/ Copacul s-a clătinat,/ Căzuâ Lazăr din copac,/ Sângele l-a podidit/ Şi pe gură şi pe nas./ De la Belu mai în vale/ Se auzi un bocet mare/ De boieri şi de cucoane/ C-a murit o fată mare,/ Fată mare logodită,/ Cu toată zestrea gătită,/ Cu perdele prinse-n cuie,/ Parcă-ar fi nişte gutuie,/ Cu perdele prinse-n ace, /Parcă-ar fi nişte boboace,/ De la cap pânâ la picere,/ Numai flori şi micşunele,/ De la cap până la mijloc,/ Numai flori şi busuioc./ Mă-sa plânge, ta-su plânge,/ Ginerică varsă sânge./ Au scăldat-o în lapte dulce,/ Ca să-i fie somnul dulce./ Noi de Lazăr colindăm/ Şi de bine vă urăm!/ Vă urăm de sănătate/ Să aveţi noroc în toate!/ Sărbătoarea Paştelui/ Strălucirea soarelui!/ La anul şi la mulţi ani!". Pe lângă ouă, lăzăriţele mai primesc fructe, prăjituri de post şi bani, pe care le poartă într-un coş de nuiele.
"Buienitul", marca identitară a Herăştiului
Ceata de "Buieniţe" este alcătuită din şapte adolescente, îmbrăcate în costume româneşti. Cea mai înaltă dintre ele este conducătoarea cetei, numindu-se Buienit. Ea poartă căciulă neagră de astrahan, legată cu panglici roşii. În curtea gospodarilor care au tineri aflaţi la vârsta căsătoriei, ceata se împarte în două şi cântă antifonic colindul, în limba bulgară, fără a înţelege despre ce este vorba, în timp ce se deplasează lateral pe ritmul muzicii. Darul constă în bani, dacă a fost pe placul gospodarilor, sau pietricele, dacă nu, şi este pus în batista pe care colindătorii o aşază pe umărul gazdei.
După ce a colindat tot satul, ceata petrece la casa conducătoarei, unde fetele îşi împart darurile. "Funcţiile obiceiului sunt iniţiatice, de urare şi de integrare într-o nouă stare... "Sălcioara", "Lăzărelul" şi "Buienitul" au fost conservate şi promovate la nivel instituţional prin intermediul şcolilor (şi al Bisericii, spunem noi), datorită dinamicii acestora, ce ilustrează convieţuirea multietnică din sud-estul României, ceea ce a determinat impunerea lor ca mărci identitare locale ale satului Herăşti", arată cercetătoarea Anamaria Stănescu.
Părăsim Herăştiul, hăruiţi la rându-ne de duhul locului, cu bucuria redescoperirii unei pagini de istorie şi spiritualitate, de convieţuire harică în măsura înţelegerii şi iubirii creştine, pe care locuitorii acestui sat o trăiesc simplu, neconvenţional, întru slava Cerului şi a lui Dumnezeu.
