„Hristos e în tine atunci când îţi pasă de cel căzut”

Am plecat din Bucureşti spre Valea Plopului într-o sâmbătă însorită care mă ducea cu gândul că suntem mai degrabă în apropierea Paştelui decât a Crăciunului. A fost o acţiune a câtorva membri ai Fundaţiei „Arsenie Boca”, care în trei maşini au înghesuit baxuri de ulei, pachete cu făină, orez, zahăr, borcane de bulion, dar şi portocale, ciocolată şi jucării pentru copiii de la Centrul social „Pro Vita”, condus de părintele Nicolae Tănase. Tinerii voluntari m-au primit cu multă bucurie în mijlocul lor, iar experienţa trăită rămâne una greu de uitat.

419 suflete trăiesc în aşezământul de la Valea Plopului. Dintre acestea, 56 sunt bătrâni care locuiesc separat, 35 sunt mame abuzate. Tot aici îşi duc viaţa şi 18 fete trecute de majorat. Restul sunt copii. Apariţia Centrului social ,,Pro Vita pentru născuţi şi nenăscuţi” nu a fost rodul unui proiect gândit dinainte, ci s-a născut spontan, din lupta contra avortului, începută în 1990 de părintele Nicolae Tănase împreună cu poetul, şi mai târziu, senatorul Ioan Alexandru. În urma acestui demers, spune părintele Nicolae, ne-am trezit cu copii veniţi la Valea Plopului. „13 tinere mămici care au ascultat de noi şi nu şi-au omorât propriii prunci avortându-i au născut copiii şi i-au lăsat aici. Acesta a fost începutul. În 1990, statistica arată că în România au avut loc peste 1.200.000 de avorturi. Aşadar, nu pot spune că am avut o idee - haide să facem şi noi ceva! -, ci a trebuit să înfruntăm o situaţie care s-a ivit, o necesitate.” Într-un an şi jumătate se adunaseră la Valea Plopului 86 de copii. Au auzit de această iniţiativă tot mai mulţi, astfel că centrul a fost nevoit să primească şi copii ai străzii. Primii patru ani au constituit o perioadă de incertitudini din cauza ambiguităţii legislative privind situaţia de la ,,Pro Vita”, dar uşor-uşor lucrurile au intrat pe făgaşul normal. În 1994 a fost înfiinţată mişcarea ,,Salvarea vieţii”, care nu avea decât un statut militant, de luptă împotriva avorturilor. Într-un final, aşezământul a dobândit identitatea sub care lumea îl cunoaşte astăzi, adică Centrul social ,,Pro Vita pentru născuţi şi nenăscuţi”, ce funcţionează conform articolului 67 din Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române.

Puţinul la care se adaugă alt puţin este sprijinul nostru

Lipsuri au fost până acum, lipsuri vor fi şi de aici înainte, fără îndoială, mărturiseşte părintele Nicolae Tănase. Îl mângâie însă un singur lucru: pe toate le-a trecut cu ajutorul lui Dumnezeu. „Oamenii au înţeles că rezistăm datorită lor. Aţi văzut, pe noi ne vizitează în primul rând credincioşii simpli. Nu avem o finanţare masivă, sau nu ştiu ce fonduri venite prin sponsorizări. Ele nu lipsesc, dar baza rămâne omul acesta care a auzit de Valea Plopului şi a venit să ne vadă. E la fel ca în parabola samarineanului milostiv. Acesta nu a mers nepăsător pe cale, ci s-a oprit, l-a îngrijit pe cel căzut între tâlhari şi l-a luat pe asinul său, ducându-l la casa de oaspeţi. Hristos e în tine atunci când îţi pasă de cel căzut.” 

O sacoşă cu alimente sau chiar un portbagaj de autoturism înseamnă foarte puţin la câte guri trebuie hrănite zilnic. O spun pentru că am intrat în cantina centrului şi ştiu câte persoane au luat masa la prânz acolo. Dar acest puţin, la care se adaugă alt puţin, face ceva din care cei adăpostiţi la Valea Plopului trăiesc o săptămână. „Dacă noi din ajutoare mâncăm şapte zile, scutim bani, bani care se duc în altă parte, fie în lucrări de construcţie la una din clădirile necesare, fie în naveta copiilor care învaţă la liceu, la seminar sau chiar la facultate. Pentru că aici nu avem doar copii de vârstă mică, ci şi mai mari”, adaugă părintele Nicolae.

„Ce face Biserica?”

Dar nu numai simplii credincioşi constituie suportul pentru sărmanii din Valea Plopului. „Avem alături şi mănăstirile, ai căror stareţi şi stareţe sunt sensibili la nevoile copiilor de aici. Plusurile lor de cartofi, de făină, de ulei le direcţionează către noi. Desigur, colaborarea noastră cu Sectorul social-filantropic din cadrul Arhiepiscopiei Bucureştilor este una firească. Cei care vin aici cu ajutoare sunt biserica vie, sunt cei pentru care aproapele nu reprezintă doar un cuvânt şi atât, ci un om, un copil care ascunde suferinţe, uneori, de neimaginat. Sunt unii, mă refer aici mai ales la presa din România, în zilele noastre, care întreabă: «Ce face Biserica?» Asta face Biserica. Eu sunt preot. Am întemeiat o asociaţie, un centru social, atât cât mi-a permis legislaţia. Dar eu nu pot exista fără sprijinul lor, al ortodocşilor care mă ajută. În Biserică se slujeşte Liturghia, dar nu numai atât. Biserica are grijă de amărâţi, e aproape de oricine are vreun neajuns. Preoţi, stareţi, episcopi, însuşi Patriarhul Bisericii se interesează de nevoile noastre. E meritul actualului Patriarh că a pus la punct serviciul social-filantropic al Bisericii, lucru de care media românească nu pomeneşte mai deloc. Nu vreau să vorbesc despre ajutorul statului care, în cazul centrului cel puţin, este unul inexistent”, spune cu obidă tatăl spiritual al celor din Valea Plopului.

Colectă pentru lemne din partea studenţilor de la Geografie

Am văzut sosind la centru, în orele cât am stat acolo, maşini cu număr de Tulcea, Braşov, Argeş descărcând diferite produse. Un autocar cu 30 de studenţi de la Facultatea de Geografie a Universităţii Bucureşti, însoţiţi de prodecanul ei şi profesorul de la Catedra de hidrologie, Ioan Sârbu, a ajuns la „Pro Vita”, iar colecta de bani făcută de studenţi şi elevii Colegiului „Mihai Viteazul” din Capitală a fost oferită pentru a cumpăra lemnele necesare pentru încălzire. „Am venit de la Bucureşti cu ajutoare pentru copiii din Valea Plopului. Am adus haine, mâncare, rechizite, jucării. Ceea ce face aici părintele Tănase este extraordinar şi am simţit nevoia să-i aduc şi pe studenţii mei să vadă ce face Biserica pentru cei necăjiţi. Suntem pentru prima oară, dar vom reveni în curând. Cu toţii am rămas impresionaţi de ceea ce am găsit la Valea Plopului.” L-am întrebat pe părintele Nicolae care este problema stringentă a centrului la momentul actual. „Uneori ne lipseşte un anumit fel de hrană. Se întâmplă fie să avem prea mulţi cartofi sau prea multă varză, ori prea mult ulei sau prea multe fructe şi să ne lipsească făină sau orez sau zahăr. În ajunul marilor sărbători este o abundenţă de fructe, de cadouri, mai ales dulciuri. Unii nu înţeleg că cei mici au nevoie, în primul rând, de hrană consistentă. Au fost ani în care din 20-22 de tone de varză, cantitate care acoperă necesarul centrului timp de 12 luni, să ne lipsească 4 tone. Ştiţi ce înseamnă asta? Înseamnă că imediat după Paşti eu am rămas fără varză. Iar asta nu e bine.”

Andrei și Iustina

„Fiecare dintre copiii aflaţi aici îşi are povestea lui, frământările şi căutările lui, dorinţa lui de a-şi croi o cale, pe care singur, lipsit de un sprijin, îi e aproape cu neputinţă să o afle. Peste toate aceste nevoi şi dureri este purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care a făcut ca zeci, sute sau chiar mii de suflete, din toate colţurile ţării, să-şi găsească aici un liman, o mică oază unde se încearcă să se facă ceva... Şi uneori se şi reuşeşte”, îmi amintește soția preotului Marian Bogdan din Valea Screzii, Nicoleta.

Erdal şi Geansu au fost aduşi la Valea Screzii, satul aflat lângă Valea Plopului, în luna mai a anului 2009. Cei doi copii de etnie turcă, dintr-un sat din judeţul Constanţa, proveneau dintr-o familie săracă, cu patru copii, care, neavând cu ce să-i întreţină, a decis să-i încredinţeze statului (mai întâi doar pe cei mai mici dintre fiii lor, pentru ca mai târziu şi cei mai mari să ajungă la un centru social din judeţul Constanţa).

Prin nişte împrejurări ce aveau să se dovedească fericite, copiii au ajuns la Asociaţia Pro Vita şi daţi în grija unei mame cu trei copii care avea să devină şi pentru cei doi fraţi „mami”. Băieţelul avea aproape 4 ani, iar fetiţa 5 ani şi câteva luni. Deşi nebotezaţi, erau duşi la biserică împreună cu ceilalţi copii. Dădeau semne că şi-ar fi dorit şi ei, asemenea celorlalţi, să se împărtăşească sau să ia anafură, dar erau opriţi de fiecare dată.

Dumnezeu a rânduit însă, în Postul Naşterii Domnului din anul 2010, ca cei doi copii să fie pregătiţi pentru a primi Sfântul Botez. Au avut privilegiul ca ei înşişi să decidă sub protecţia cărui sfânt să se afle de acum înainte, alegând dintr-o listă propusă numele căror sfinţi doresc să le poarte.

Prima care a primit Sfântul Botez a fost fetiţa, care şi-a ales să poarte numele Sfintei Iustina. Acesta a avut loc în bisericuţa aşezământului din Valea Screzii, de praznicul Sfântului Spiridon.
Băiatul, foarte hotărât să devină creştin, şi-a dorit să primească numele Sfântului Apostol Andrei, lucru deloc întâmplător, având în vedere faptul că cei doi s-au născut pe meleagurile unde sfântul şi-a început lucrarea de încreştinare a poporului român. El a fost botezat o săptămână mai târziu.

Acum Andrei este în clasa a IV-a şi învaţă la şcoala din Valea Screzii. Iustina este, de anul acesta, elevă în clasa a V-a la Colegiul „Buna Vestire” din localitatea Grădinari, judeţul Olt, împreună cu alte două colege ale ei, aflate de asemenea în grija Asociaţie Pro Vita.

Georgiana a venit la Valea Screzii pe când era în clasa a III-a, fiind crescută până în acel moment de tatăl ei, în vârstă şi destul de bolnav. Acesta a încredinţat-o Asociaţiei Pro Vita, venind, atât cât îi era cu putinţă, să o viziteze. După moartea tatălui său, care a survenit la scurt timp, ea a rămas în continuare aici.

S-a remarcat ca fiind o fetiţă cuminte, silitoare, foarte matură pentru vârsta ei, dând dovadă de o deosebită sensibilitate. Până în clasa a IV-a a mers la şcoala din Valea Screzii, după care a absolvit, cu rezultate foarte bune, Şcoala Generală din Valea Plopului. În prezent este elevă în clasa a XI-a la Seminarul Teologic „Sfânta Ecaterina” din Prislop, unde are rezultate la fel de bune la învăţătură, participând la olimpiade şcolare şi studiind cu gândul de a urma cursurile Facultăţii de Medicină.

Şi poveştile ar putea continua... Poate la fel de interesante, la fel de pline de zbuciumul unor suflete către care se cuvine să ne aplecăm, nu doar cu „răsfăţul” de o clipă al unei ciocolate sau al oricăror alte bunătăți - deşi şi acestea îşi au rostul lor, nefiind lucruri de neluat în seamă, ci cu căldura unei inimi în stare să primească răspunsul pe care stareţul Siluan l-a dat unui tânăr monah, diaconul Serafim, care privea pe fereastră strădania unor marinari care încercau să se salveze de la înec. La cuvintele acestuia: „O, cum mă doare inima pentru ei!”, stareţul Siluan a răspuns liniştit: „Dacă te doare inima pentru ei, înseamnă că au scăpat”.

Am plecat din Valea Plopului la asfinţitul soarelui. Copiii, dirijaţi de un profesor de muzică, făceau repetiţie pentru concertul de colinde pe care-l vor da la Bucureşti în apropierea praznicului Naşterii Domnului. Deşi stăteam afară, în curte, le auzeam glasurile din sala aflată la etajul cantinei. Crăciunul, cumva, era deja în inimile lor.