La Cordăreni, în ținutul Botoșanilor, iernile-s vesele, ca odinioară. Colindele se aud iar, în seara de Ajun, iar pentru Anul Nou mare tărăboi se pregătește. Caprele, Căiuții, „bantele”, zurgălăii micilor urători or să țină luminile aprinse pe la casele de gospodar cât va fi noaptea de lungă. Spectacolul iernii și-al Nașterii Lumii se repetă, an de an, cu îndoită emoție, cu fiorul de neegalat al bucuriilor simple și-al amintirilor neuitatei copilării.
De pe la sfârșitul lui noiembrie, când frigul începea a înghesui satele, iar sobele nu se îndurau a se opri din fumegat până în primăvară, oamenii se strângeau în case. Treburile la câmp erau deja isprăvite. Numai grijile mărunte, ale bătăturii și hrănitul animalelor le mai rămâneau de făcut cât era iarna de lungă. Iar iernile, pe malurile Ibănesei, erau năprasnice și păreau fără de sfârșit. Căci omătul se tot așternea, amenințător, până sub catul ferestrelor, gerurile deveneau mușcătoare și nu de puține ori viscolul acoperea satele de nu li se mai zăreau, de pe dealurile din jur, decât coșurile înnegrite de funingine, ca niște benchiuri puse de bunici pe frunțile de lapte ale pruncilor. Frigul și grija căldurii din sobă rămâneau în seama părinților. Copiii - habar de nevoi! Cum dădea prima zăpadă, rupeau opincile pe șuiucurile (n.r. - regionalism folosit în Moldova pentru derdeluș) croite de tălpile late ale săniilor. Apoi, cum începea Postul Crăciunului, știau că-i vremea să se pregătească pentru mersul cu colinda și cu Steaua, dar și să repete, alături de tovarășii de-o seamă, obiceiurile pline de culori, de zgomote și de veselie de Anul Nou. În acest timp, bunicii se îndeletniceau cu meșteșugitul harapnicelor, care le era de mare trebuință flăcăiandrilor. Sau croiau opinci din pieile godacilor crescuți măcar câte un an, cu șoricul gros, să aibă colindătorii cu ce birui gerul.
Tații pregăteau sacii cu grâu pentru „dus la moară”. Să-i aducă înapoi plini cu făină „de-a-ntâia”, numai bună pentru clidurile (n.r., regionalism, așezare unul peste altul) de colaci și colăcei, pe care gospodinele urmau să le coacă în cuptoare pentru colindători și urători. Iar mamele se îngrijeau să aibă odraslele cu ce se îmbrăca, țesând de zor la lumina lămpii pânza aspră, dar așa de călduroasă, pentru croit straie.
În serile de iarnă, când timpul înainta greoi, prelungind ceasurile fără milă, femeile se strângeau una la alta „cu lucru”. Făceau un fel de clăci mai mici - unele torceau fuioare de lână, altele împleteau colțuni din cei groși, „să aibă copchiii și omu' ci baga în ochinci”. Femeia de casă, gazda clăcii încropite ad-hoc, cocea „răpidi” niște turtițe pe plită și-și ospăta vecinele cu o gustare caldă. Timpul era răbdător și zăbovea îndelung, ținând oamenii strânși laolaltă, desfăcând gurile traistelor fermecate cu nesfârșite și înfiorătoare povești și întâmplări ale satului. O lume rânduită după croiala anotimpurilor și după rostul știut din bătrâni.
Datinile iernilor de altădată, reînviate
Așa era, în satele de pe Valea Ibănesei, în anii '50-'60 ai secolului trecut. Mariana Adăscăliței s-a născut în Grivița-Cordăreni și-a crescut în rânduiala lumii de odinioară, pe care mama sa o păstrase cu strășnicie. Cu ierni vesele, deși anevoios de trecut, cu mirosurile și gusturile care niciodată, niciunde, n-au mai fost la fel ca în casa părintească, cu obiceiurile de iarnă atât de pline de culoare și de vorbe de duh, cu liniștea serilor de Ajun, în care mergea pe furiș cu colinda, cu sunetul zurgălăilor și cu țăcănitul caprelor, care făceau ca în noaptea Anului Nou satul să fie zgomotos și neadormit ca un țânc neastâmpărat.
A păstrat comorile astea în suflet peste tot pe unde viața a dus-o. Și ea, și soțul Romică, născut în Dumeni, tot în ținutul Botoșanilor. Bucuriei ăsteia, de a fi fost părtași la spectacolul viu al iernii din satele lor de baștină, i s-a mai adăugat una - moștenirea costumului național, de mire, al bunicului și a cămășii bunicii. Cu piesele astea de port în lada de zestre a familiei și cu amintirea mereu vie a lumii din care vin, au repornit, în urmă cu zece ani, clăcile în casa lor, de la oraș. Au strâns aproape prieteni inimoși - pe Elena și Constantin Haisuc, pe Mirela și Cristian Dumitraș, pe Iuliana și Sorin Gîngă - și s-au apucat să facă din nou opinci, harapnice (bice), buhaie, să confecționeze căluți, să repete colinde și să pornească iar alaiurile atât de frumoase de altădată.
„Ne adunam aici, la noi, și aduceam fluierașii, cântau cântece vechi, cântau și soții noștri la fluier. Apoi repetam colindele. Noi, fetele, pregăteam părul de cal pentru coamele căluților, soții făceau opinci. Mama soacră ne cocea plăcinte de post. Era o stare de voie bună și de poveste. Toată luna decembrie o dedicam pregătirilor”, își amintește Mariana Adăscăliței.
Au început a colinda, îmbrăcând costumele vechi, recondiționate, bucurându-se cu fiecare piesă readusă la viață, cu fiecare obiect din recuzita sărbătorilor de iarnă reînsuflețit. Primul suman bărbătesc l-a recuperat Romică Adăscăliței de la un moșneag din sat. Când i l-a dat, povestește soția, „era în stare să doarmă îmbrăcat, așa de bucuros era”. Au prins, astfel, curaj și au bătut la ușile bătrânilor, rugându-i să-și deschidă lăzile ferecate, ca să salveze ce a mai rămas în ele. Așa au recuperat și restaurat piese vechi - cămăși, ștergare, sumane, dar mai ales căluții frumos împodobiți, din recuzita datinii „Căiuților” de Anul Nou.
Apoi, încet-încet, s-au întors cu aceste comori recondiționate acasă, la Cordăreni, reînviind tradițiile peste care lunga noapte comunistă așternuse praful, uitarea și mai ales nepăsarea. Azi, la zece ani distanță, grupul minuscul de opt prieteni s-a lărgit într-un ansamblu renumit în țară - „Cordăreanca” - ce a crescut deja trei generații. O pepinieră de șlefuit români autentici și de cultivat identitatea și spiritualitatea satelor de pe Valea Ibănesei. „În urmă cu zece ani, când am început noi a reînvia tradițiile, trăgeam de câte unul să vină la ansamblu. Acuma tot satul ar vrea să arate așa, să poarte costumele noastre așa de frumoase și vechi. Mâine dacă plec în lume, nu-mi pare rău. Știu că am făcut ceva pentru satul și pentru sufletul nostru”, spune Mariana Adăscăliței.
După război, cu colinda mergeau doar fetele mari
În anii de după război, în Cordăreni mergeau cu colinda numai fetele mari. Băieții mergeau numai „cu banta” (n.r. - bandă; obicei frecvent întâlnit în Moldova, specific Anului Nou). Se făceau „banta lui Coroi”, „banta lui Bujor”. În alte sate de pe Valea Ibănesei, cum sunt și Vornicenii, se făceau „banta lui Novac”, „banta lui Gruia”.
„Când eram mică, la noi nu se mai colinda; era interzis. Dar eu mergeam pe furiș. Știam colinda «Sculați, boieri mari», o formă mai veche. O învățasem de la mama și de la unchii mei, care o cântau dumnezeiește. Mă duceam la neamurile care țineau lumina aprinsă. Ne primeau toți, dar ne dădeau puțini bani. Era numai bucuria”, își amintește Mariana Adăscăliței.
„Sculați, sculați, boieri mari/ Că vă vin colindători,/ Nu vă vin cu nici un rău,/ Doar cu Bunul Dumnezău./ Mititel și-nfășățăl,/ Cu suflare sfântă-n El./ Fașă albă de mătasă/ Vi-L aduc la voi în casă”.
În schimb, în ziua de Crăciun, veneau cu „Steaua” copii din Arborea, un sat megieș. „Țin minte cât de bucuroasă era mama că veneau. Îi așeza la masă pe toți.”
Astăzi, Ansamblul „Cordăreanca” are în repertoriu și multe colinde și se remarcă, în fiecare spectacol pe care îl susține, atât prin texte, cât mai ales prin ținuta autentică a colindătorilor.
Căiuții de la Grivița, vestiți în tot județul Botoșani
Obiceiurile sfârșitului de an au fost, dintotdeauna, bogate și autentice pe Valea Ibănesei: „Capra din stuf” sau „Capra strămoșească”, „Căiuții”, „Ursul”, „Bantele”, Uratul și Semănatul.
„Capra din stuf”, străvechi obicei, era întâlnită nu numai la Cordăreni, ci și la Vornicenii vecini, iar ritualul pregătirii acestei datini e unul pe cât de spectaculos, pe atât de frumos. De altfel, obiceiul „Caprei din stuf” e destul de rar și puțin păstrat în Moldova, fiind descris pentru prima dată în anii '50 ai secolului trecut de etnologul Emilia Pavel, care-l identificase în satul natal - Popești din județul Iași.
La Vorniceni, obiceiul mai poartă și numele de „Capra strămoșească”, iar masca este confecționată dintr-o bucată semicirculară de pânză de cânepă, pe care sunt cusute rânduri de stuf, material ce se găsește din abundență în stufărișurile de pe malurile râului Ibăneasa. Constantin Haisuc, unul dintre entuziaștii din grupul de prieteni care a pus bazele Ansamblului „Cordăreanca”, este cel care confecționează și acum masca aceasta a caprei din stuf.
Un alt obicei păstrat neștirbit din străvechime, specific tot Anului Nou, este cel al „Căiuților” din Grivița (sat din componența comunei Cordăreni). „Grivițenii au păstrat cel mai bine obiceiurile de iarnă. Ei au păstrat forma veche, așa cum au primit-o la rândul lor de la bătrâni, de cine știe când. În Grivița oamenii sunt din alt aluat, sunt altfel decât cei din Slobozia și Cordăreni”, spune Mariana Adăscăliței.
Partea din lemn a căluților pe care-i folosesc acum copiii din ansamblu este confecționată de neobositul Romică Adăscăliței, iar coamele sunt realizate din păr de cal adevărat, adunat cu trudă de la oamenii din sat, care încă mai țin cai. Și tot el, împreună cu prietenul Constantin Haisuc, a învățat de la meșterul Toader Tinu, din Ungureni - Botoșani, cum să facă harapnicele (bicele) și ce povești frumoase sunt depozitate, de veacuri, de meșteri în împletitura fiecăruia. „Mânerul este pomul vieții cu rădăcina, tulpina și ramurile încărcate de rod. Undeva, în vârful pomului, există un fluturaș sau o albină, simbol al hărniciei. Urmează partea împletită a harapnicului: la capătul de sus (primul rând de franjuri) avem începutul vieții, nașterea și copilăria împreună cu frații; mergând spre jumătate avem adolescența; în mijloc - al doilea rând de franjuri simbolizează propriii copii; urmează partea cea mai groasă a harapnicului, spre șfichi, ce simbolizează trecerea în ultima parte a vieții omului. Odinioară, harapnicele erau personalizate, franjurile reprezentând numărul fraților și al copiilor”, explică, în detaliu, Constantin Haisuc.
Uratul și Semănatul
„Eu am trăit toate obiceiurile așa, de copil; asta am văzut la frații mei, la părinții mei. În seara de Sfântul Vasile plecau «cei bătrâni» cu uratul. De obicei, fiind mai obosiți, plecau mascați cu diferite haine ponosite. Unele erau pregătite de mama din vară - pălării de paie sau rochii, pestelci (n.r. - regionalism pentru șorțuri). Un megieș de-al lor avea și o piele de urs, altul avea acordeon. Trupa era gata! Tot ce-am văzut în copilăria mea am încercat să reluăm și să redăm cât mai fidel”, explică Mariana Adăscăliței. Și așa au făcut, întocmai. Generațiile ce s-au succedat în ansamblu au îmbogățit repertoriul de datini și obiceiuri de iarnă, după sfatul și rânduiala știută de la cei din grupul de început. Azi, din suita de obiceiuri prezentate nu lipsesc nici „Uratul”, nici „Semănatul”, iar textele urăturilor sunt așa cum se cunoșteau din vechime în sat. Iată un fragment grăitor:
„Cî de-atâția ani de zâli/ Îl urăm pi Sfântu' Vasâli/ Îl urăm cu bucurii,/ Pân' la anul, cini știi.../ Cini știi șî ghicești,/ Pân' la anu di trăiești./ Roata vieții sî-nvârtești,/ Unu' pleacî, altu'vini,/ Pământu' pământ rămâni”.
Cu aceste versuri pline de simplă, dar atât de adâncă înțelepciune, tezaurizate de păstrători, cum sunt soții Adăscăliței, din lumea veche, pe care au cunoscut-o prin bunicii și părinții lor, și cu obiceiul „Semănatului” gazdelor, în semn de belșug, ceata de colindători petrece sărbătoarea Crăciunului și pe cea a ajunului Sfântului Vasile, încheind socotelile cu anul cel vechi.
