„În biserică îmi mai trece un pic dorul de casă”

Pentru mine, să aștern pe hârtie gândurile unui tânăr român trăit în ultimii ani departe de țara natală este o provocare, dar și o plăcere. Numele meu este Claudiu, am 16 ani, și împreună cu părinții am început un nou capitol din viața personală și de familie, departe de România, în Statele Unite. Ca orice familie (poate nu chiar ca toate), fiecare își dorește o schimbare în viață. Aplicând nesperat la programul Loteria Vizelor, părinții mei au fost printre câștigători. Mutarea în America ne-a schimbat viața, dar noi ne-am adaptat și trăim o viață binecuvântată în Atlanta, Georgia.

Plecarea mea și a familiei mele în Statele Unite am simțit-o la început ca pe o mare bucurie. Eram încântat și curios să văd clădirile acelea înalte din filme, parcurile mari, mașinile luxoase, „americani adevărați”... Dar în seara de dinaintea plecării eram totuși mâhnit că îmi părăseam casa în care m-am născut, prietenii de la bloc şi de la grădiniță, bunicii, vecinii, rudele apropiate și toate celelalte. Îmi amintesc și acum de bunicile care ne-au însoțit la aeroport. Erau foarte triste şi încercau să-și ascundă lacrimile de dor. Of, of...

Ajunși cu bine în Atlanta, ne-am bucurat de reîntâlnirea cu mătușile şi verișorii mei. Drumul spre casa lor mi s-a părut fascinant, în sensul că tot ce îmi închipuiam că va fi America se adeverea. Încercam să nu fac comparație cu ce am lăsat în România și mă bucuram în sinea mea, ce norocos sunt că am ajuns în Statele Unite!
După câteva zile de acomodare cu fusul orar, a trebuit să merg la școală, în clasa I, clasă pe care nu o începusem în România, iar aici am parcurs-o în numai două luni (la sfârșitul lunii mai începe vacanța de vară în SUA). Eram foarte speriat de multitudinea etnică şi de o limbă pe care o auzeam şi nu o înțelegeam deloc.
Am fost destul de îngrijorat când în prima zi de şcoală a trebuit să merg cu autobuzul și nu cunoșteam pe nimeni. Mă sim­țeam părăsit și îmi era teama să nu mă rătăcesc. Prima încercare pe care am avut-o la şcoală a fost că a trebuit să dau (la fel ca şi toți colegii mei) un test de „promovare” în clasa a II-a. Îmi amintesc cum priveam acel test și încercuiam răspunsurile după cum credeam eu. Nu-mi plăcea nimic și veneam în fiecare zi acasă plângând şi spunând că nu înțeleg nimic, iar colegii râd de mine. Mi-a fost foarte greu! Dar Dumnezeu nu m-a lăsat singur: la cantina școlii lucra o doamnă română, care, auzind că sunt din România, m-a ajutat foarte mult să mă acomodez cu limba, cu profesorii şi colegii.
Sistemul american de învă­țământ vine în ajutorul tuturor celor care imigrează în America, prin crearea de clase speciale de studierea limbii engleze (ESOL). Încă din prima săptămână am început aceste cursuri, cu câte o oră în fiecare zi, pe tot parcursul clasei a II-a. Începeam să mă simt mai stăpân pe mine şi să mă bucur că-i puteam înțelege pe cei din jurul meu.

Paraclisier la biserica românească „Acoperământul Maicii Domnului” din Atlanta

În Atlanta este o mare comunitate de români ortodocși. Sunt două mari biserici românești: Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” şi Biserica „Acoperământul Maicii Domnului”. Primul contact cu biserica a fost în seara de Înviere a anului 2008. Am fost la prima slujbă și primul Paşte săvârșit în noua biserică, „Acoperământul Maicii Domnului”. Parcă eram mai aproape de România, îmi plăcea să aud și alți oameni vorbind românește (în afară de familia mea) și îmi mai trecea un pic dorul de casă. Din următoarele duminici, am început să merg cu tatăl meu (mama mea mergea mai rar pentru că lucra sâmbetele și duminicile de dimineață) la biserică. Obișnuiți cu slujbele de dimineață (din România), eram primii la Utrenie și aici, neștiind că slujbele în America încep mai târziu.
Părintele Nicolae Clempuș, văzând regularitatea cu care veneam la biserică, i-a propus tatălui meu să mă lase să intru în Altar pentru a-l ajuta ca paraclisier. Lucru pe care l-am săvârșit 7 ani. În toată această perioadă, au mai fost alți doi băieți apropiați de vârsta mea (Ryan-Petru şi Theodor), cu care am legat o frumoasă prietenie, care ține și în ziua de astăzi. Am rămas permanent în legătură cu biserica pentru că am găsit în ea o a doua casă. Am cunoscut și ne-am apropiat de mulți români care întotdeauna au știut să ne spună o vorbă bună, să ne dea un sfat înțelept, să ne ajute când aveam nevoie de sprijin, să fie lângă noi ca niște prieteni adevărați.
Legătura cu România am ținut-o și o țin în permanență: în casă vorbim românește, sărbătorile le petrecem creștinește, românește, aproape în fiecare vacanță de vară vizitez România. Nu am cum să uit și nici nu îmi doresc să uit că sunt român! Nu m-am rușinat niciodată când am fost întrebat din ce țară sunt, chiar dacă mulți americani nu știu unde este România. Mulți colegi mi-au vorbit urât pentru că, neștiind, aveau impresia că român înseamnă rom. Făcând o mică paranteză, îmi place să joc fotbal și îl practic la un club din oraș, iar la antrenamente port tricouri cu echipele din România.
Ca oricărui român, mie și altor tineri din grupul ROYA (Romanian Orthodox Youth in the America) ne place să avem activități românești: sărbătorim zilele de 1 şi 8 Martie prin oferirea de mărțișoare și flori doamnelor prezente în biserică; organizăm un picnic, un meci amical de fotbal şi alte jocuri pentru cei mai mici cu ocazia zilei de 1 iunie; avem un târg de dulciuri pentru sărbătorirea Dragobetelui; de Ziua Națională a României, cu ajutorul doamnelor din consiliu, oferim o masă cu preparate de post; mergem cu colindul în seara de Ajun la familiile care ne invită să le pășim pragul; pe timpul vacanței de vară, împreună cu părintele paroh Nicolae Clempuș, ajutăm la buna desfășurare a unei tabere de două săptămâni (împărțită pe grupuri de vârstă pentru copiii români din comunitate). La fiecare sărbătoare a hramului avem, după slujbă, un program artistic cu un grup de tineri care joacă dansuri tradiționale românești, pregătit de un coregraf cu experiență.
Ortodoxia nu este foarte cunoscută de americani. Dacă le spun că nu doar românii sunt ortodocși, ci există și biserica ortodoxă greacă sau rusă, atunci ei o asociază cu o religie veche, cu multe tradiții şi reguli stricte. Lor li se pare interesant că totuși mai sunt oameni care păstrează această „învechită” religie. Majoritatea nu au auzit de ortodoxie decât din cărțile de istorie, dar fiindcă nu este cunoscută în detaliu, nu există nici interesul sau curiozitatea de a afla mai multe amănunte. „Ce e vechi nu prea prezintă interes. Știința a evoluat, omul la fel, atunci și religia trebuie să se adapteze noii epoci.” Cam așa gândesc americanii.

„Dacă s-ar ivi ocazia, m-aș muta în România, după ce îmi termin studiile aici”

De câte ori vizitez România în timpul verii simt ceva aparte pentru țara unde m-am născut și locurile minunate de aici. Felul în care oamenii trăiesc este mult mai natural şi autentic decât în SUA. Chiar dacă America se consideră a fi pământul libertății, mai liber și în pace ca în România nu m-am simțit nicăieri. Satele din inima munților, cu tradițiile lor sunt ceea ce mi-a plăcut tot timpul la noi. Mă întreb uneori dacă m-aș vedea trăind odată în vreunul din ele. Răspunsul este simplu: da.
La Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși din luna septembrie reprezint organizația noastră de tineret din America, ROYA, și vreau să cunosc mulți tineri ortodocși români cu care să leg prietenii de durată. Am și câteva întrebări legate de credința noastră ortodoxă și aștept cu nerăbdare dialogurile duhovnicești, mai ales pe cele legate de credința creștină în lumea modernă. Aș vrea să știu părerea tinerilor din România, să-i văd interacționând unul cu altul. Cred că această întâlnire îmi va fi de mare folos și sper să pot împărtăși experiența mea prietenilor din America, când mă voi întoarce în Atlanta.