Ioan Grămadă din Câmpulung Moldovenesc este deţinătorul uneia dintre cele mai valoroase şi ample colecţii etnografice din ţară. A strâns tot ce a fost mai valoros în lumea satului tradiţional bucovinean. Până au ieşit la număr o mie de obiecte, apoi două mii şi tot aşa, de 35 de ani încoace, şi nu mai are mult până să facă 9.000. "Mai ajung la urechile mele unele replici: "E trăsnit rău; adună toate vechiturile". Dar eu o consider o pasiune nobilă", spune colecţionarul. Dacă-i vezi muzeul, îi dai dreptate.
Încă din copilărie era fascinat de obiecte vechi. Mai întâi a scormonit prin podul popei Ghenghea de la biserica din Capu' Satului, o latură a Câmpulungului, unde tatăl era cântăreţ. Apoi s-a apucat de strâns binişor lucrurile de prin gospodăria părinţilor, de le era "mai mare dragul" surorilor când căutau vreo oală, vreo putină sau cine ştie ce alt obiect trebuitor. "Trebuie să fie în muzeul lui Ion", se auzea glasul înciudat al uneia dintre surori, de prin bucătărie, iar vocea creştea pe măsură ce se apropia de colţul în care băietanul strângea "vechiturile". Primii vizitatori au fost copiii de-o şchioapă de pe uliţă, care, în schimbul turului prin muzeul improvizat, trebuiau să aducă neapărat un obiect sau o unealtă de pe-acasă.
A ajuns om în toată firea şi de scormonit trecutul nu s-a lăsat. A strâns tot ce a fost mai valoros în lumea satului tradiţional bucovinean. Până au ieşit la număr o mie de obiecte, apoi două mii şi tot aşa, de 35 de ani încoace, şi nu mai are mult până să facă 9.000. Văzând că nu-i chip cu el, s-au obişnuit şi părinţii, mai apoi şi nevasta cu o aşa meteahnă, ba chiar până şi vecinii. I-a molipsit pe toţi de patima asta, căci numai patimă se poate numi o asemenea aplecare spre trecut, spre tradiţie, spre tot ce a însemnat satul de odinioară. "Mai ajung la urechile mele unele replici: "E trăsnit rău; adună toate vechiturile". Dar eu o consider o pasiune nobilă", spune Ioan Grămadă, deţinătorul uneia dintre cele mai valoroase şi ample colecţii etnografice din ţară. Şi dacă-i vizitezi muzeul, nu poţi decât să-i dai dreptate.
Un primar colecţionar
Ar fi vrut să se facă învăţător într-un sat de ţară, în acea linişte a lumii rurale, atât de dragă şi apropiată sufletului său. N-a fost să fie aşa. Viaţa i-a orânduit altă cale de urmat, dar lumea satului n-a putut să i-o scoată nimeni din suflet. A fost tâmplar, a urmat apoi cursurile liceale şi pe cele ale Academiei de Ştiinţe Economice Bucureşti, a fost primar vreme de 12 ani în patru comune din jurul Câmpulungului, dar, în ciuda unei vieţi pline şi a unei funcţii care îi ocupa tot timpul, găsea întotdeauna răgaz să mai aşeze vreun obiect în muzeu, să mai cerceteze vreo casă de bătrân, să mai întrebe încolo şi-ncoace de cutare sau cutare lucru. "Patima asta, cu obiectele vechi, o am de când mă ştiu. Mai întâi am vrut să fac doar un muzeu aşa, pentru sufletul meu. Dar colecţia s-a tot mărit şi atunci m-am gândit că n-ar fi rău să las lumii acest tezaur pe care eu sunt norocos să-l am", povesteşte Ioan Grămadă.
Un ghid buclucaş le-a tradus unor turişti străini sosiţi să-i vadă colecţia că "prima piesă pe care a adus-o la muzeu a fost nevasta". N-a greşit prea mult, căci, într-adevăr, doamna Didina s-a molipsit de pasiunea soţului şi acum povesteşte vizitatorilor, cot la cot cu el, toată istoria cuprinsă în ograda familiei. "N-am vrut ca muzeul meu să fie unul static; să agăţ nişte obiecte pe pereţi, oamenii să vină să le vadă şi gata. Eu vreau să am un muzeu viu, aşa că am invitat elevii de liceu, am stat de vorbă cu ei, i-am trimis la bătrâni să culeagă folclor vechi şi ne-am reunit apoi aici, reeditând şezătorile tradiţionale", subliniază colecţionarul.
Muzeul din casa părintească
Muzeul a început să se închege după ce părinţii lui Ioan Grămadă au trecut la cele veşnice. Atunci s-a gândit să-l facă chiar în casa părintească, construită după tipicul câmpulungean, la 1817, în care-au locuit trei generaţii ale familiei: părinţii, bunicii şi străbunicii.
A folosit la maximum fiecare încăpere, fiecare colţ de curte, totul din dorinţa de a putea expune lucrurile dragi pe care le aduna. "Am fi putut dărâma casa socrilor şi să aruncăm lucrurile care-ncotro, dar nu ne-am îndurat. Văzând azi un lucru aici, mâine un obiect colo, am tot adunat", povesteşte doamna Didina. "În fiecare zi fac câte ceva, că nu se poate altfel. Pasiunea-i pasiune. Obiectele le caut până-n pânzele albe, pentru că-mi doresc să reeditez aici tot ce ţinea de satul bucovinean tradiţional", completează şi domnul Ioan.
Şi-aproape c-a şi reuşit. Pe lângă casa părintească a tot construit odăi şi anexe în care să adăpostească obiectele pe care le tot aduna, astfel că ceea ce la început părea o simplă colecţie etnografică s-a transformat în timp într-un muzeu în toată regula, cu 12 secţii şi şapte expoziţii în aer liber. Un mic muzeu al satului, în ograda familiei Grămadă.
Port popular, fotografie veche, prima maşină de cojocărit, maşini de cusut Singer, lăzi de zestre cu pictură naivă, una de la 1888, alta de la 1900, obiecte de mobilier din lemn masiv, foarte vechi, coroniţe de cununie, instrumente muzicale tradiţionale, cămăşi de mireasă de ţi-e mai mare dragul să le admiri, zabrednicul (un prosop purtat de femei, în vechime, în jurul capului, mai ales atunci când mergeau la biserică) sunt doar câteva din sutele de obiecte ce împodobesc pereţii primei secţii a muzeului, dedicate portului tradiţional. "Cel mai vechi costum din muzeu este cel femeiesc şi are peste 250 de ani; este cusut pe pânză de casă, la opaiţ", ne explică doamna Didina, cea care de atâţia ani recondiţionează şi readuce la viaţă toate aceste costume.
Ioan Grămadă, un român adevărat
N-apuc să mă satur de admirat motivele de pe iile doamnei Didina că alte minunăţii îmi apar în faţa ochilor. Urmează un periplu halucinant printre obiecte, alături de Ioan Grămadă. Pentru fiecare - o poveste, o întâmplare, un proprietar mai hazliu sau unul mai puţin simpatic, o amintire din propria copilărie, o întâmplare de pe vremea bunicului. "Fiecare obiect are în spate istoria şi povestea lui adevărate", spune mereu Ioan Grămadă.
Toate istorisirile mă transpun încet-încet într-o altă lume. Parcă-l şi văd pe domnul Ioan, în curtea largă de lângă apa Moldovei, băietan, îmbrăcat în cămaşă, încins cu brâu, rugându-se de surorile mai mari să-i mai dea câteva străchini, vreo putină sau vreo covată mai veche, să-şi facă muzeu. Imaginea îmi stârneşte un zâmbet şi dispare la fel cum a apărut, pentru că zeci de obiecte, aproape de nepreţuit, cum nici în muzeele de etnografie consacrate nu găseşti, aşteaptă să fie admirate. Omul ăsta, îmi zic, e reţeta supravieţuirii noastre ca români.
Nu stă locului o clipă. Se vede că are patima aceasta în sânge. Mai deunăzi, a auzit de la o cunoştinţă că o familie ce locuia într-o casă veche din Câmpulung se mută şi că aruncă multe dintre lucrurile vechi. S-a dus să vadă ce poate recupera şi s-a întors acasă cu doi saci, luaţi direct de la tomberon, plini ochi cu ii ce depăşesc o sută de ani vechime. Un tezaur care s-ar fi pierdut. Mă gândeam câţi astfel de Ioni ne-ar trebui azi, în satele noastre, ca să nu pierdem astfel de comori...
Toţi cei ce-i calcă pragul sunt "musafirii lui dragi". Şi pe drept cuvânt, căci dacă nu i-ar fi dragi şi dacă n-ar "ţine mult la amintiri", aşa cum singur mărturiseşte, n-ar reuşi să vorbească cu atâta dăruire, mai bine de o oră, fără întrerupere, fără să ceară taxă de intrare, doar de dragul de a le arăta şi altora de unde ne tragem şi cine suntem cu adevărat.
Bucătăria tradiţională
Blidare de peste 100 de ani, râşniţe pentru mirodenii, tacâmuri vechi, covorul vechi de peste 200 de ani, moştenit de la străbunica, zolitoare, strămoaşele maşinii de spălat, linguri şi linguroaie, dintre care una ce bate suta de ani, uriaşă, sculptată de un baci vestit - "Am peţit-o trei ani de zile. În fiecare vară mergeam la stână, sus pe munte, şi încercam să-l conving", vine rapid şi povestea - toate fac parte din inventarul altei secţii a muzeului, aceea a Bucătăriei tradiţionale.
Obiectele sunt expuse exact ca în odăile bătrâneşti: un rând de vase pentru post, unul pentru frupt, babe de cozonaci, oale pentru sarmale, cutia de păstrat sare din coajă de mesteacăn, "care o menţinea uscată", untare vechi şi toţi "descendenţii" lor mai noi, racla dublă, un fel de sufertaş cu două sertare (unul pentru brânza frământată şi altul pentru urdă), din lemn de paltin.
Ceva mai către fereastră stau fiarele de călcat cu cărbuni, precum şi un "străbunic" de-al lor, mângălăul, pe care gospodinele îl foloseau pe la 1800 pentru a călca la rece. "Pânza de casă, în special cea de in, care era foarte firavă, nu suporta la călcat temperaturi mari. Şi-atunci se călca la rece, pânza fiind în stare umedă. I se spunea mângălău, de la mângâiere, pentru că mângâia pânza", ne povesteşte tâlcul obiectului de care nu mai auzisem până atunci Ioan Grămadă.
Camera memorială
Intrăm în cămara veche a casei, transformată de tatăl lui Ioan Grămadă, Nicolai, fost dascăl de biserică, într-un colţ destinat rugăciunii. După moartea părinţilor, colecţionarul a transformat-o într-o minicameră memorială, toate obiectele fiind aşezate după tematica aleasă. "Tata a fost dascăl bisericesc 43 de ani. Aici se ruga el de 3-4 ori pe zi, inclusiv la miezul nopţii, aşa că am păstrat toate cărţile lui, inclusiv Vechiul Testament de la 1740, biblii, psaltiri, icoane, fotografiile vechi de familie, cărţi. Tata a trăit 94 de ani şi a fost un autodidact; citea mult şi literatură universală: Cehov, Lermontov", povesteşte cu nostalgie domnul Ioan.
Trecem cu privirea mai departe spre o splendidă colecţie de carte veche, în limba germană. Explicaţia vine mai repede decât propriile gânduri. "Le-a adus tata de la Viena; au peste o sută de ani". După cum bănuiam, cărţile astea duc o poveste în spate." Înainte de Primul Război Mondial, bunicul meu era foarte înstărit; avea stâna lui în Popii Rarăului, cu vreo sută de oi şi 30 de vaci. Tata era şi el printre cei care păzeau oile, deşi avea doar 9 ani. Într-o zi au venit austriecii şi, sub pretextul că venea războiul şi că cei mici trebuie protejaţi, l-au luat pe tata cu tot cu oi şi încă alţi 50 de copii din Bucovina şi i-au dus tocmai la Viena. Doi ani de zile a stat acolo, într-un fel de lagăr, în care a învăţat meserie, fără să ştie bunicul nimic de el. Abia după doi ani, timp în care şi bunicul a fost pe front, a aflat de existenţa lui de la un rapsod popular din Câmpulung, care trecuse prin acel lagăr în suita regelui Carol. S-a dus după el la Viena, a reuşit să-l scoată, iar în drum spre gară, un preot care îl îndrăgise foarte mult pe tata cât a stat acolo i-a dăruit aceste enciclopedii în limba germană", povesteşte Ioan Grămadă.
Casa cea mare
După cum şi numele îi spune şi după destinaţia pe care bucovinenii o dădeau acestei încăperi, un fel de sufragerie a vremurilor noastre, odaia adăposteşte acum cele mai valoroase colecţii: o colecţe de sigilii şi acte vechi, o colecţie de peste 400 de ouă "scrise", cu conţinut, ce trec de o sută de ani vechime, o colecţie de icoane, una de carte rară, mobilierul specific, din lemn masiv, o colecţie de monede vechi, litografii.
Aici se găsesc piese de o valoare de nemăsurat, unice nu doar în zona Bucovinei, ci chiar în ţară: sigiliul oraşului Câmpulung Moldovenesc (1740), un sigiliu cu stema Moldovei, cu capul de bour (1508), cea mai valoroasă piesă a muzeului - primul Dicţionar enciclopedic ilustrat al limbii române, de la 1926, editat doar în cinci exemplare, tipărit la Paris, cu coperţi din piele, prima Metodică de predare a istoriei şi geografiei (1905), cărţi cu caractere slavone (un moliftelnic de la 1834, un liturghier de la 1836), o cruce de lemn (1780), Halina, prima traducere din limba arabă a "1001 nopţi" (1899).
Un adevărat muzeu al satului
Urmează alte secţii ale muzeului şi alte expoziţii în aer liber, aliniate de-a lungul curţii largi, până spre apa Moldovei. Ca să simţi cu-adevărat cum arăta Bucovina odinioară, merită să poposeşti în ograda lui Ioan Grămadă măcar o dată în viaţă. Şi nu numai să poposeşti, să-l şi asculţi.
Vei afla istoria locului din Expoziţia documentar - istorică - "Câmpulungul de altădată", obiceiurile atât de frumoase din Secţia "Tradiţiile de iarnă din zona Câmpulung", apoi te vei dumiri cum se făcea dogărie, tâmplăria, rotărie, fierărie sau măcelărie în această parte de ţară în Secţia "Meşteşuguri tradiţionale" sau ce adevărat atelier încropeau gospodinele în casă, în serile lungi de iarnă, în expoziţia "Sala de tors, ţesut, răsucit".
Din turul muzeului nu poate lipsi "Casa bătrânească (bordeiul)", vechi de peste 300 de ani, cumpărat de Ioan Grămadă în urmă cu cinci ani, de la un bătrân de 84 de ani, de pe un vârf de deal din Valea Seacă, cu tot inventarul de odinioară. L-a desfăcut bucată cu bucată, l-a adus acasă şi l-a construit la loc, în grădină.
Mai vin la rând Secţiile: "Prelucrarea lemnului", "Agricultura din zona de munte", "Creşterea albinelor", "Păstoritul", cu stâna şi inventarul complet, ba chiar şi cu câini, "Vânătoarea şi pescuitul" şi "Industria artizanală".
"Lipseşte respectul pentru trecut"
Despre interesul oamenilor pentru un astfel de muzeu, care găzduieşte, până la urmă, spiritul unui popor, rădăcinile şi datul nostru, Ioan Grămadă e un pic dezamăgit. Nu are pretenţia ca toţi cei care-i calcă pragul să-i înţeleagă pasiunea, dar şi-ar dori ca măcar să vadă obiectele şi să respecte istoria, amintirile. "Lipseşte total în educaţia pentru copii respectul pentru trecut. Am fost invitat să particip cu o expoziţie de obiecte vechi la Câmpulung, cu ocazia unui festival de folclor. A trecut un copil pe lângă expoziţia mea şi s-a uitat cu atenţie la o lampă veche. Din neatenţie a scăpat-o şi s-a spart. Copilul a început să plângă şi-a cerut iertare. Mama lui însă m-a blocat spunându-i: "Nu mai plânge! Las-o dracului de vechitură!". Nu m-a supărat gestul copilului, cât faptul că mama aşa înţelegea să facă educaţie copilului", povesteşte colecţionarul.
Străinii rămân în continuare cei care-i rezervă cele mai plăcute surprize. Aşa a fost şi cazul unui grup de japonezi, veniţi mai deunăzi să vadă cu ochii lor cum trăiau bucovinenii în vechime: "Deodată, unul dintre tineri, care îmi sorbea pur şi simplu explicaţiile, a izbucnit în plâns. L-am întrebat pe ghid ce s-a întâmplat şi aşa am aflat că era orfan de părinţi şi că fratele lui, în timp ce el se afla la studii la Tokio, vânduse casa părintească. Iar el plângea acum pentru că văzuse toate lucrurile mele de la părinţi şi şi-a dat seama că nu mai are nicio amintire, că nu mai are rădăcini".
Astfel de momente îl motivează să meargă şi mai departe, să nu abandoneze nici crezul său, nici dragostea pentru trecut, nici pasiunea care nu-i dă pace. Şi n-o să se lase de treaba asta până n-o să vadă pe tăpşanul din spatele casei o bisericuţă din lemn. "Sigur, va fi mai greu, dar eu sunt convins că dacă un om vrea să realizeze ceva sfânt, cu ajutorul lui Dumnezeu va reuşi", crede Ioan Grămadă. Dacă şi trebuşoara asta o va duce la capăt, visul lui vechi, de a face un Muzeu al satului în Capu' Satului, s-ar împlini cu adevărat.
Muzeul "Ioan Grămadă" în date şi cifre
8.425 de exponate, multe înscrise deja în patrimoniul cultural naţional, inclusiv căsuţa bătrânească ce găzduieşte muzeul. 12 secţii şi şapte expoziţii în aer liber. Oficial, muzeul există de 12 ani, fiind integrat în circuitul turistic al judeţului Suceava. Neoficial, există de 35 de ani, de când Ioan Grămadă, ajuns astăzi la 66 de ani, strânge aceste obiecte atât de valoroase ce ţin de arta populară bucovineană.
