Satul românesc trăieşte în umbra celui de odinioară. Oftează la amintirile depănate de bătrâni cu ochii în lacrimi şi mâinile tremurânde. Omenia, respectul şi buna-cuviinţă, specifice odată satului, acum pălesc. Criza economică a întors şomerii, cot la cot cu pensionarii, la sapă. Le-a mai rămas o speranţă, banii europeni.
Bordenii Mici. Un sat din gura oraşului Băicoi aflat la o aruncătură de băţ de Ploieşti. Nu îl desparte nimic de fratele mai mare (Bordenii Mari), graniţa făcându-şi loc printre casele şi grădinile bordenilor. De fapt, înainte formau o comună, însă acum depind de Scorţeni. Şi conducta de gaze trece pe aici, dar nu s-a oprit în sat, ci a urcat mai departe pe coamă, la comună. Din promisiune electorală s-a transformat în ironie a sorţii. Cu toate că trăiesc în patria zăcămintelor naturale, au fost uitaţi precum un dosar în fundul sertarului. Nici apa nu vrea să coboare în ţuţuroaiele bordenarilor (bordenilor), rezervoarele fiind prea mici pentru nesfârşitele straturi cu zarzavaturi şi legume însetate. Pe când fântânile sunt o raritate în solul acesta stors de petrol.
Li s-au înnegrit şi feţele, şi mâinile
Satul are puţin peste 700 de suflete, ne citeşte din registre primarul comunei Scorţeni, Mihai Neacşu, cel care promite că va rezolva problema gazelor şi a apei. Mai aflăm că în sat este o grădiniţă, în schimb, şcoala o împart cu vecinii din Bordenii Mari. Media de vârstă este înaintată, tinerii au plecat în pribegie, la urbe. Au rămas pensionarii, de boală sau la termen, şi şomerii, care se înmulţesc ca ciupercile după ploaie. Şi-au câştigat pâinea pe seama aurului negru, însă grijile şi neajunsurile le-au înnegrit acum feţele şi mâinile. Mulţi primesc asistenţă socială, spune primarul. Durerea şi-o mai alină la cârciumă. E locul de întâlnire al bărbaţilor. Femeile însă nu şi-au pierdut încrederea în Dumnezeu. Dar părintele paroh Grigore Meşteroaie spune că în ultimul an, de când a fost numit aici, prezenţa bărbaţilor în biserică a crescut. Asta poate şi pentru că şi-au văzut visul îndeplinit.
De două decenii se chinuie să construiască o nouă biserică. Dacă în 1994 s-au impulsionat şi-au pus piatra de temelie, abia prin 2000 au reuşit să îi ridice zidurile. Însă, după ce mult timp a fost un şantier nefinalizat, de anul trecut, biserica şi-a deschis uşile şi i-a primit între zidurile ei încă nezugrăvite.
"Tinerii nu mai muncesc"
Dar supărarea bătrânilor satului nu e legată doar de noua biserică. Ci are răni mai adânci. Vechii bordenari erau moşneni, adică ţărani liberi care îşi lucrau propriul pământ şi creşteau animale, oameni foarte muncitori. Unul dintre urmaşi, nea Ion C. Vlad, povestitorul satului, mărturiseşte că munca este darul său. "Uitaţi ce mâini am. Am rămas fără tată de mic şi mi-am câştigat traiul prin muncă. Înainte lumea era mai atrasă de Biserică, conştiincioasă şi respectuoasă. Dar acum tinerii nu mai muncesc." Domnul Nicolae Stoian, un veteran de război în vârstă de 87 de ani şi mulţi ani epitrop al bisericii, îl completează: "Acum e duşmănie multă, obrăznicie, lipsă de bun-simţ şi respect faţă de bătrâni". "Nici copiii nu mai au ruşine. Sunt obraznici, răspund, îţi vorbesc urât dacă le zici ceva. Mulţumesc lui Dumnezeu, copiii şi nepoţii mei încă mă mai ascultă", se destăinuie Maria Pavel, văduvă de 10 ani.
Cu ani în urmă altul era duhul satului. Erau frecvente aici întâlnirile celor din Oastea Domnului. Se adunau la o credincioasă bătrână, care avea o casă mare, joasă şi cu prispa mică. "Eram mic. Şi acum mai ţin minte cântecele. Spunea nişte predici părintele Gheorghe Constantinescu... de ni se făcea pielea de găină", îşi aminteşte Ion Petrescu, acum pensionar în vârstă de 74 de ani. Şi omenia era mai frecventă atunci. "Prin 1941, venea unul Păcalea cu pâine de la brutărie. O împărţea prin sat fără bani, îi dădeam cât puteam şi când aveam", mai spune Nicolae Stoian.
Şi obiceiurile erau mai vii înainte. Astăzi au fost uitate. Nea Ion povestitorul i-a propus părintelui să reînvie tradiţia verilor de cană. În fiecare an, spune el, în sâmbăta moşilor de vară, îşi alegea un prieten cu care se făcea văr. "După ce mama îmi împodobea cana de lut cu flori şi cireşe coapte, făceam schimb cu el. Eu cu oamenii aceia, mai am doar trei care trăiesc, mă am mai bine ca fraţii." Vorbeşte cu nostalgie şi de peripeţiile mersului cu pluguşorul. Sau de "caznele" la care erau supuse femeile care "călcau pe bec", fiind duse a doua zi după nuntă de soţii mai băţoşi pe grapa de mărăcini "înapoi la mă-sa acasă". Sau de horele şi balurile din salonul lui nea Vasile Cazan, unde mamele stăteau roată, unele urcate şi pe scaune, numai să nu îşi piardă fata din priviri. Îşi aminteşte chiar o întâmplare mai hazlie, când una dintre mame nu se dădea plecată acasă să mulgă vaca. A fost nevoit săracul soţ să vină cu vaca la bal să o mulgă femeia, că de nu, îi plesnea ugerul de la atâta lapte. "Era o frumuseţe. Acum nu se mai dansează. Uitaţi-vă la televizor, fiecare se strâmbă în limba lui", mai spune povestitorul nostru, care crede că "televizorul ne-a făcut praf, a stricat educaţia copiilor, a stins memoria satului".
"Am pus de toate, ce o vrea Dumnezeu"
Pentru bordenari, munca în domeniul petrolului era baza, acum însă au revenit la munca câmpului. Cultivă de toate, de aici apar şi problemele cu apa, se consumă de trei ori mai mult decât în restul anului, după cum spune primarul. "Avem 2.000 de metri pătraţi. Fetele mele au fiecare tarlaua lor. Cu roşii, cartofi, porumb. Avem şi vie", spune Ion Petrescu. Maria Pavel are o pensie de urmaş de 350 de lei, dar se întreţine cu recolta din grădină. "Am pus de toate, acum ce o vrea Dumnezeu să se facă. La noi, dacă nu punem nimic în grădină, murim de foame." Cu banii plăteşte datoriile şi îşi ia medicamente. Îi mai trimit copiii din Spania bani, mai ales pentru medicamente.
Recoltele nu mai sunt ca în anii trecuţi. "Poluarea ne-a omorât. Nu se mai fac roşiile, ceapa...", spune nea Ion Vlad. În schimb, Nicolae Stoian, veteranul de 87 de ani, spune că nu mai poate să muncească. Şi ca să plătească totul, nu se merită. "Ziua de coasă este 70 de lei, de săpat 40, plus mâncare şi băutură de două ori pe zi şi cafea. Nu mai are rost. Am pus ceva în spatele casei. În rest, ca să nu mă amendeze, am dat în arendă celor mai tineri să îl muncească."
Unii dintre bordenari, care au renunţat la vaci din cauza preţului prea mic pe litrul de lapte, vor să cumpere altele, pentru că au auzit că vin bani europeni pentru micii fermieri. Şi fiul lui nea Ion Vlad pregăteşte dosarul de accesare a subvenţiilor. Are mai mulţi stupi în grădină. A făcut chiar şi cursuri de apicultură pentru albinele sale.
Bordenarii, cu toate că sunt în coasta Ploieştiului, trăiesc parcă în secolul trecut. Uliţele sunt asfaltate, însă canalizarea, apa curentă sau mult-doritul gaz metan sunt încă un lux în secolul 21. Numai roadele mâinilor culese toamna le mai aduc bucurii şi speranţe de mai bine. Doar atunci, suspină nea Ion povestitorul, mai simţi din spiritul strămoşilor moşneni care au trăit pe aceste meleaguri.
