După un drum lung şi anevoios prin deşert, după înfruntarea unor stânci a căror imensitate îţi dă fiori, duhul marilor pustnici te eliberează de povara păcatelor ştiute şi neştiute şi îţi dă puterea de a stărui într-o nevoinţă aparte. Înaintând în adâncul pustiei, simţi urmele paşilor Sfântului Antonie cel Mare şi ale altor desăvârşiţi asceţi, precum Paisie cel Mare, Efrem Sirul şi Maria Egipteanca, acei nevoitori ai deşertului şi ai peşterilor care au trăit într-o aprigă luptă duhovnicească.
Traversând deşertul Nitriei spre Mănăstirea „Sfântul Paisie cel Mare“, aşteptam de-acum să văd o mulţime de mici mănăstiri, aşa cum Patericul egiptean ne învaţă, numind această zonă drept Valea Schiturilor. Dar ce se desfăşura în faţa ochilor era ceva destul de diferit, în sensul că nu pot fi zărite toate acele schituri despre care se vorbeşte în Pateric.
Peştera Sfântului Paisie cel Mare, asemenea Peşterii Sfântului Antonie de la Iezer
Călcând pe nisipul fierbinte, îmi măsuram fiecare pas, gândind că undeva în acest perimetru monastic s-au întâlnit doi dintre cei mai mari pustnici ai Egiptului, sfinţi reprezentativi ai Bisericii: Sfântul Paisie cel Mare şi Sfântul Efrem Sirul. Călcam cu sfială, spre a nu tulbura duhul unde aceşti desăvârşiţi trăitori ai pustiei s-au nevoit. Când am atins locul în care se spune că Efrem Sirul a primit mult dorita binecuvântare, am simţit o eliberare şi o pace a sufletului de nedescris. Am coborât apoi într-o peşteră în care ceva mă făcea să mă simt ca acasă şi nu-mi puteam explica starea. Încă de la intrare am trăit sentimentul că am mai văzut-o undeva, pereţii aceia săpaţi de mâna sfântului m-au făcut să trăiesc acelaşi fior pe care l-am simţit de-atâtea ori în peştera Sfântului Antonie de la Iezer. Zonele geografice diferă în rest, dar sentimentul pustnicului ascet are acelaşi impact. După o rugăciune comună, am ieşit din peşteră purtând cu noi acel duh cu care numai în rugăciune te poţi însoţi. O funie care izvorâse parcă din bolta peşterii era cea mai vie mărturie a faptului că sfântul o folosea spre a-şi ajuta trupul istovit, legându-se de ea cu un par, pentru a nu aţipi şi a rămâne treaz în lungile nopţi de priveghere. La ieşirea din peşteră, pe când credeam că bucuriile trăite în acel loc au fost mai mult decât o minte umană poate gândi, am mai primit o caldă binecuvântare, aşa, de despărţire: un copac imens, a cărui fălnicie ne readuce cu gândul în peisajul monastic românesc. Acest „copac al Sfântului Efrem Sirul“ a crescut dintr-un toiag pe care sfântul l-a înfipt în pământ înainte de a intra în peşteră. Se spune că aşa cum a crescut un copac uriaş dintr-un băţ înfipt în pământ uscat, aşa va spori şi folosul celor care s-au nevoit în post şi rugăciune pe aceste meleaguri.
Armă asupra diavolilor
Zi toridă în plin deşert, cu binecuvântare şi nevoinţă pe măsura imensităţii spirituale a locului. Rugăciunea în pustiul Egiptului îşi are dimensiunile proprii, având în vedere drumul pe care trebuie să îl parcurgi până acolo. Călătoria prin deşert este ea însăşi o neîncetată rugăciune, având în vedere nevoinţa la care te obligă acele locuri. Privind spre munţii stâncoşi, la început am trăit senzaţia că niciodată nu-i voi putea înfrunta. Pe măsură ce înaintezi spre Al Zaafarana, te simţi împins de o forţă interioară nebănuit de puternică, pentru ca revelaţia acestui popas spiritual să o trăieşti din plin la poalele munţilor Al-Qalzam, acolo unde dintr-odată se iveşte ca din pământ o fascinantă bijuterie a deşertului: Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare“. Acest lăcaş sculptat din uriaşe blocuri de piatră este parcă voit ascuns între culmile uriaşe ale munţilor care înconjoară Marea Roşie. Încă de la intrare se simte duhul sfântului. Gândindu-mă la îndelungata sa luptă cu diavolii, încep să tresar la fiecare şoaptă, la fiecare zgomot pe care nu pot să-l identific. Dar această ciudată stare se vede şi la cei din imediata mea apropiere şi simt fără să vreau paşii grăbiţi ai unei tinere fete care făcea eforturi vizibile să ne ajungă din urmă. Pesemne că monahismul a prins contur în acest loc îndepărtat de lume, tocmai în ideea „părintelui monahilor“ de a spori rugăciunea atât de necesară vieţii de pustie, cu nevoinţă, asceză şi o permanentă luptă cu diavolii. Dacă aici se simte atât de pregnant duhul Sfântului Antonie cel Mare, mă-ntreb cum poate fi în adâncul pustiei, pe muntele Kolzim, acolo unde acesta s-a retras în post şi rugăciune, alături de doi dintre ucenicii săi şi unde a dus cele mai aprige lupte pentru a-i birui pe diavoli.
Sfânta Maria Egipteanca şi grota care te scapă de toate cele lumeşti
Acelaşi aer uscat şi fierbinte cu care începem să ne obişnuim - şi nimeni nu dă semne de epuizare. Cred că sunt în jur de 45 de grade, dar se resimte altfel în atmosferă şi înaintăm fără să mai vorbim. Am făcut un popas, iar beduinii fac spirite de glumă cu noi, înviorând puţin atmosfera. Când am aflat că Maria Egipteanca s-a nevoit în aceste locuri, gândurile lumeşti s-au spulberat şi am început să medităm la dimensiunea spirituală a locului. Dacă până acum eram impresionaţi de răzleţele pâlcuri de verdeaţă, care dădeau zonei un farmec aparte, ei bine, nimeni nu mai scotea un cuvânt. Când s-au terminat treptele de piatră, în timp ce urcam pe scara de lemn improvizată de iordanieni, încercam să-mi imaginez cum s-a căţărat sfânta pe stânca asta abruptă, netedă şi aspră în acelaşi timp?! M-am trezit ca din vis când am intrat în peşteră, unde aerul avea o altă consistenţă, era mai respirabil. Am trecut prin cele trei încăperi săpate în piatră, goale, dar încărcate de duhul sfintei, în care aceasta s-a nevoit şi şi-a plâns păcatele, luptându-se cu poftele ei nebuneşti pe care le trăise în lume şi cu dorul de jocuri şi cântări, stropite cu vinuri alese. Profund ancorată în asceza pustiei, ea însăşi spunea: „M-am sălăşluit, aşteptând pe Dumnezeu, Cel ce mă mântuieşte de neputinţa sufletului şi de vifor, pe mine, cea care mă întorc către El“. La ieşire, am rămas cu privirea pierdută în adâncul pustiei şi mă simţeam sfâşiată de propriile mele păcate. Sfânta Maria Egipteanca ne-a dat cea mai profundă lecţie de smerenie, jertfă şi aprigă luptă cu urgia patimilor, iar cine ajunge acolo îşi vindecă toate neputinţele sufletului. Acolo, la peştera sfintei, m-am eliberat de povara păcatelor multe şi grele, acolo mi-am promis o viaţă în Hristos, în care nevoinţa şi permanenta rugăciune să alunge viforul ispitelor.
