Ţinutul fenician dintre Tyr şi Sidon, de un rar pitoresc, în care se îmbină un adevărat izvor de încântare şi destindere, aflat la răspântia marilor civilizaţii, vecin cu infinitul de ape al Mediteranei, poate fi considerat de un interes aparte, asemenea celorlalte repere ale creştinismului.
Libanul are multe de spus şi de arătat în cadrul istoriei mântuirii noastre. În călătoria mea, am încercat să redescopăr, chiar la intersecţia a două civilizaţii, fără a falsifica sensul măcar al unui singur verset, originalitatea, acele amănunte ale fenomenului spiritual atât de bogat şi de divers în acest ţinut.
Libanul de astăzi a fost centrul renumitelor oraşe feniciene. Rând pe rând, această zonă extraordinară, „Elveţia Orientului Mijlociu”, asirienii, perşii, macedonenii, romanii, arabii, francezii şi englezii au controlat-o şi stăpânit-o. În 1941, Libanul şi-a câştigat independenţa. Spiritul libanez, prin încercările cu care s-a confruntat, s-a desţelenit şi s-a deschis. Faptul că Iisus Domnul a trecut pe aici nu a rămas fără efect. Până și cei de altă credință îl pomenesc acum cu elogii nedumeritoare pentru noi, creştinii.
Fecioara de Mantara
Satul Maghdouche, în care locuiesc circa 8.000 de catolici melkiţi, se află pe un deal, mai exact la 229 de metri deasupra nivelului mării, în partea sud-estică a orașului (biblic) Sidon, în limba arabă Saida. Sidonul este, potrivit informaţiilor oferite de Noul Testament, locul în care Mântuitorul Iisus Hristos a predicat adesea. Aici, în Sidon, Mântuitorul a vindecat fiica femeii din Canaan (Matei 15, 21-28 și Marcu 7, 24-31). Dar Maghdouche are o legătură directă cu Fecioara Maria. Ce căuta Maica Domnului la Maghdouche? Sidonul fiind un oraş păgân, Fecioara Maria, de neam evreică, nu avea voie să intre într-o astfel de localitate, astfel că în timpul în care Hristos Domnul a propovăduit aici ea a ales să se retragă într-o peşteră de pe această colină, trecând prin satul Maghdouche. Pe aici, prin apropiere, se afla şi vechiul drum roman care ducea de la Ierusalim la Sidon şi până în Cezareea lui Filip (numit acum Marjayoun). Acest loc sfânt în care Maica Domnului a stat avea să primească numele Mantara, în traducere „Aşteptarea”. Locul unde a aşteptat Fecioara!
Daruri împărăteşti
Mai târziu, comunitatea primilor creştini obişnuia să se întâlnească în acest loc. Tradiţia şi izvoarele istorice locale amintesc de faptul că, în anul 326, la un an după Sinodul Ecumenic de la Niceea, locul a fost vizitat de împăratul Constantin cel Mare şi de mama sa, Elena. Sfânta împărăteasă, care mergea în pelerinajul în care avea să descopere Sfânta Cruce pe care S-a răstignit Mântuitorul, a dăruit o icoană pictată, spun creştinii din zonă, de Apostolul Luca, păstrată şi astăzi la loc de cinste. Constantin cel Mare a construit aici un turn pe care a pus o torţă ce ardea permanent. Turnul lui Constantin a căzut în timpul unui cutremur. Mult mai târziu, în timpul persecuţiei mamelucilor (1250-1517), creștinii din Maghdouche s-au retras în orașele Zahle și Zouk. Regele cruciat Ludovic al IX-lea, numit în lumea occidentală, în general, Sfântul Ludovic, a ridicat acolo un alt turn. Vreme de câteva sute de ani, iarăşi nu s-a mai ştiut nimic de acest loc.
Un loc al minunilor
După ce vreme de câteva secole a fost adăpostit în „arhivele naturii”, „tezaurul” a fost scos la lumina zilei cu totul întâmplător, ca şi alte vestite comori ale credinţei noastre. Astfel, într-o zi, în 1726, un cioban care se afla cu caprele la păscut în această zonă fu întrerupt din cântecul fluierului de ţipetele copilului său. Micuţul căzuse într-o groapă şi cerea ajutorul părintelui său. Cu mare greutate, spune tradiţia, ciobanul a reuşit să coboare în peştera unde copilul său se afla pe o masă cu o icoană a Fecioarei Maria în braţe. Pentru ca miracolul să fie complet, micuţul nu a suferit nici cea mai mică rană. Ciobanul a luat icoana şi a alergat în sat pentru a spune ceea ce se întâmplase. Icoana a fost aşezată la loc de cinste în biserică şi locuitorii au stabilit ca a doua zi să meargă în procesiune la locul sfânt. A doua zi icoana a dispărut din biserica satului şi a fost găsită (minune!) în peşteră, exact în acelaşi loc din care a fost luată... Înţelegând dorinţa Doamnei, episcopul Sidonului a hotărât ca icoana să nu mai fie mutată niciodată de aici. De atunci, peştera a devenit un important centru de pelerinaj, în care se înfăptuiesc multe minuni. Se spune că Maica Domnului de Mantara „dă rod pântecelor femeilor sterpe, ocroteşte pruncii bolnavi şi ajută orbii”. Fiind considerată protectoarea copiilor, în sanctuarul de la Mantara au loc foarte multe botezuri.
Statuia Fecioarei
În 1860, peştera a intrat în proprietatea comunităţii greco-melkite, fidelă, aşa după cum se ştie, Ortodoxiei bizantine, şi a fost transformată, în 1880, într-un sanctuar. Ceva mai târziu, prin stăruinţa regretatului cleric Basile Khoury, renumitul arhitect Varoujan Zaven a proiectat şi executat o capelă în formă de hexagon, dar și un turn înalt de 36 de metri, pe care a aşezat o frumoasă statuie din bronz a Fecioarei Maria cu Domnul Iisus în brațe. Această monumentală lucrare, asaltată de mii de creştini, şi nu numai, din toate colţurile lumii, îi aparţine artistului italian Pierrotti.
Sicomorul lui Zaheu
În imediata apropiere a sanctuarului se află un frumos şi legendar sicomor, un arbore exotic din lemn tare și cu fructe comestibile, asemănătoare smochinelor, de care menţionează şi Sfânta Scriptură. Se pare că fructele de sicomor erau un adevărat deliciu pe vremea construirii piramidelor din Egipt. Legendele locale amintesc că acesta ar fi chiar din seminţele sicomorului din Ierihon în care Zaheu cel mic de statură s-a urcat ca să-L poată vedea pe Mântuitorul Iisus Hristos.
Cana din Galileea... Libanului
S-a vorbit îndelung, dar imprecis şi confuz, despre locul în care s-ar afla Cana. Evreii pretind că ar fi pe teritoriul lor, dar şi aici sunt două localităţi care îşi dispută acest titlu de loc al primei minuni a lui Iisus. Creştinii libanezi spun că Domnul Iisus a făcut prima minune în Cana Galileii din sudul Libanului, Cana din Israel neexistând în acea perioadă. Qana sau Cana libaneză este situată la 10 km sud-est de orașul Tir, în apropierea graniţei cu Israelul. În Evanghelia lui Ioan se spune că Iisus a înfăptuit prima sa minune când a transformat apa în vin (Ioan 2: 1-10). Aşadar, locul primei minuni a fost (şi este) subiectul unor dezbateri aprinse în rândul cercetătorilor și arheologilor biblici, locaţia fiind disputată de câteva sate din Galileea astfel: Kafr Kanna, Kenet-l-Jalil (numit și Khirbet Kana) și Ain Kana, în Israel, și Qana în Liban. Rămâne un subiect delicat, şi cert este că nu s-a descoperit în nici una dintre locaţiile evreieşti nici o relicvă arheologică veridică, urme de vase, în acest sens.
Ipoteza creştinilor libanezi, fie ei melkiţi sau maroniţi, izvorăşte din „mărturia” istoricului roman Eusebiu de Cezareea (260-339), care face o referinţă la Cana „aproape de Sidonul cel Mare”. Oricum s-ar prezenta lucrurile, pelerinul (sau cititorul acestor rânduri) va trage propria concluzie finală asupra acestui subiect controversat.
În loc de epilog
În ciuda tuturor vicisitudinilor prin care au trecut de-a lungul vremurilor, libanezii, fie că sunt musulmani sau creştini, sunt un popor ospitalier din cale afară, totdeauna gata să-ţi sară în ajutor atunci când te afli în impas. Poate nu e inutil, fiindcă tot am ajuns aici, să notăm o stare de fapt constatată la faţa locului, care (poate) stupefiază: libanezii nu fac nici o diferenţă pe bază de religie sau naţionalitate şi nu au nimic în comun cu terorismul... Libanul fiind o locaţie sigură, unde nu veţi întâmpina nici un fel de probleme!
Comunitate creștină
Cele două locuri se află în Dioceza de Saida și Deir El Kamar, care cuprind 56 de parohii care se întind de la est până în regiunea Chouf şi la Nabatieh, în sud. Ele aparţin creştinilor catolici melkiţi, iar în zonele unde creştinii maroniţi nu au biserici, aceştia sunt primiţi să oficieze serviciile religioase în deplină comuniune.
