Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj În liniștea casei din Avrămeni a unei campioane olimpice

În liniștea casei din Avrămeni a unei campioane olimpice

Galerie foto (12) Galerie foto (12) Reportaj
Un articol de: Oana Nistor - 24 Sep, 2021

Simona Geanina Radiş este canotoarea care a cucerit anul acesta, împreună cu buna sa prietenă şi colegă de barcă Nicoleta Ancuţa Bodnar, singura medalie de aur pentru România la Jocurile Olimpice desfăşurate la Tokio, în Japonia. Drumul acesteia spre podiumul olimpic a început chiar de la Avrămeni (jud. Botoşani), satul natal al campioanei, pe care l-am vizitat de curând. În plus, campioana olimpică ne-a răspuns la câteva întrebări despre casă, familie, credinţă şi sport.

Un copil „isteţ, muncitor şi ambiţios” - astfel era, în urmă cu opt ani, campioana olimpică la canotaj Simona Radiş. Antrenorii de la Botoşani, în periplul lor prin şcolile rurale în căutare de talente, au văzut în ea un mare potenţial şi i-au prezentat avantajele practicării unui sport de performanţă, în general, a canotajului, în particular. În ciuda opoziţiei de moment a familiei, Simona Radiş a văzut în canotaj o oportunitate, după cum avea să ne mărturisească chiar ea. „George Bulie, antrenor la Clubul Sportiv Botoşani, este «vinovatul» pentru tot; a venit cu selecţie pe la şcoli, a văzut-o mai slăbuţă, mai înaltă, a măsurat-o, s-a încadrat în barem, şi tot a început să insiste să o lăsăm la canotaj. Nu era un sport de care să ştim prea multe, plus că era singura fată acasă, singurul copil, după ce sora ei s-a mutat în celălalt capăt al ţării, şi noi nu prea am vrut să o lăsăm să plece şi pe ea. Mă gândeam cum avea să se descurce singură, urma în acel an un examen de capacitate, admiterea la liceu, trebuia să înveţe. După o săptămână de insistenţe din partea antrenorilor, am zis să încerce, mai ales că ne gândeam că va da de greu şi se va întoarce. Şi nu s-a mai întors, a rămas să facă performanţă la clubul Steaua Bucureşti”, povesteşte Maricica Radiş, mama campioanei olimpice.

Am găsit-o pe mama canotoarei trebăluind prin curtea mare, plină de flori, de păsări şi animale. Gospodăria înălţată într-o margine de Avrămeni, în apropierea unei păduri, a tot crescut prin truda mâinilor celor doi soţi neobosiţi, Maricica şi Dănuţ Radiş.

De altfel, părintele Alin Ionuţ Răţoi, parohul Bisericii „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” din Avrămeni şi ghidul reporterului spre casa campioanei, a subliniat hărnicia şi cuminţenia acestei familii: „Sunt venit în parohie de trei ani, dar am avut timp să cunosc oamenii de aici. Familia Radiş, ca şi multe altele din sat, munceşte zi-lumină, oameni gospodari, la locul lor, crescători de animale. Exemplul din familie este, iată, foarte important. Din părinţi muncitori cresc copii care nu doar că preţuiesc munca, dar adaugă la aceasta şi ambiţia de a răzbate în viaţă, de a câştiga în competiţii, de a creşte tot mai mult ca oameni, cu credinţă în Dumnezeu şi respect faţă de semeni”.
 
O cursă trăită cu emoţie şi entuziasm la o distanţă de peste 8.500 km

Miercuri, 28 iulie, la ora 3:18, din casa familiei Radiş de la Avrămeni au început să răsune strigăte de încurajare: „Hai, fetele! Hai, Simona! Hai, Ancuţa! Hai România!” Emoţiile aveau să se descătuşeze fix după 6 minute şi 41,03 secunde.

Visul a două fete din nordul Moldovei (Ancuţa Bodnar este născută în judeţul Suceava, la Vatra Moldoviţei, n.r.) se transforma în realitate la capătul a opt ani de antrenamente zilnice (unul dimineaţa, altul după-amiaza), de determinare, seriozitate şi muncă asiduă. „Mi-a povestit că au fost unele probleme înaintea cursei, barca nu era aşezată la locul ei, am simţit că ceva nu e în regulă când Simona s-a întors să vorbească cu Ancuţa; de regulă nu vorbesc între ele odată ce se aşază în barcă. Însă totul s-a rezolvat cu 2-3 minute înainte de start şi... restul s-a văzut, au cucerit aurul la Olimpiadă, visul oricărui sportiv. Însă noi să ştiţi că ne bucurăm de fiecare medalie şi suntem în primul rând fericiţi că este sănătoasă. Noi ştim că în timpul unei curse se pot întâmpla multe lucruri, se poate rupe ceva, se poate răsturna barca etc. Şi atunci suntem recunoscători că ajung cu bine la finalul cursei”, retrăieşte cu acelaşi entuziasm momentul triumfal de la Tokio mama campioanei olimpice.
Au urmat, după titlul olimpic, noi recorduri şi un parcurs de nestăvilit al Simonei Radiş la Campionatele Europene şi Naţionale de Canotaj, participări încununate doar cu medalii de aur.

Amintiri din copilăria unei campioane

Cu multă însufleţire, doamna Maricica a rememorat nu doar începuturile Simonei în sportul de performanţă, ci şi perioada copilăriei fiicei sale, una lipsită de griji, cu accent pe educaţie, dar şi pe activităţile care-i călesc pe copiii de la ţară: mulsul vacilor, gătitul mâncărurilor simple pentru părinţii plecaţi la treburile câmpului, grija de a hrăni păsările şi animalele din curte, căratul apei de la fântână, mersul pe jos, kilometri, până la şcoală etc. Un stil de educaţie pe care şcolile din ţările civilizate pun foarte mare accent în ideea pregătirii copiilor de a da piept cu provocările inerente ale vieţii. „Fetele chiar mulgeau vacile, una pe o parte, una pe cealaltă, şi uneori se mai şi certau care o face mai bine şi, bineînţeles, Mona (așa cum mama îi zice Simonei, n.r.) era cea care credea că mulge mai bine. Făceau ce fac mai toţi copiii de la ţară: dau mâncare la animalele din curte, fac ordine prin casă, ale mele mai găteau fie pentru noi când eram plecaţi cu treburi, fie pentru ele şi pentru ceilalţi copii din vecini. Au mers tot timpul singure pe jos de acasă la şcoală, un kilometru şi jumătate dus, un kilometru şi jumătate întors. Aşa cresc copiii, cu încredere în ei, ca să răzbească”, subliniază mama campioanei olimpice.

Bineînţeles, ca orice copil, Simona Radiş a făcut şi boacăne în copilărie, iar una dintre ele ne dezvăluie ceea ce avea să devină, peste ani, un om frumos, altruist şi de echipă. „După o testare dată de domnul învăţător, la care toţi copiii nu prea au ştiut şi au luat note mici, aceştia erau foarte supăraţi pentru că urma, probabil, să fie certaţi acasă. Şi caietul Monei era înroşit, însă avea calificativul «minus foarte bine». Mi-am spus că nu e în ordine şi am mers la şcoală să vorbesc cu domnul învăţător. Mona a mea luase caietele şi cu pixul roşu modificase toate notele ca să nu mai plângă copiii. Domnul învăţător nu a certat-o şi mi-a spus, oarecum mulţumit: «Uite ce i-a dat prin cap, măcar îi merge mintea, este isteaţă, las-o, nu o certa». Nu am certat-o... (râde). Dar ştiţi că, dincolo de toate treburile de la ţară, ne-am dat seama cât e de important ca părinţii să se joace cu copiii; şi încercam pe cât posibil să petrecem timp cu fetele, ne copilăream şi noi, ne jucam, la grămadă, cu ele şi cu copiii din vecini”, mărturiseşte, cu o urmă de nostalgie, Maricica Radiş.

Tot din povestirile mamei am aflat şi ce face Simona Radiş când revine acasă, printre ai săi: „În principal îi place să stea, să se odihnească. Interacţionează şi cu noi, povestim, râdem, glumim, iese la iaz, la pădure, la vite şi chiar ne mai ajută la treburi. Îşi doreşte să mănânce fructe şi legume din curtea noastră, mă roagă să-i gătesc mâncăruri obişnuite, dar în care să folosesc numai alimente produse de noi, să rămână cu această savoare în minte şi după ce pleacă. Însă cel mai mult se odihneşte şi este de înţeles, efortul de peste an fiind foarte mare”.

Model de ambiţie, muncă şi determinare, Simona Radiş a revenit la mijlocul lui septembrie acasă după ce a încheiat un an competiţional cu aur pe linie.  În drum spre Avrămeni s-a oprit la Botoşani, unde a fost distinsă cu titlul de cetăţean de onoare, în semn de apreciere şi recunoaştere a meritelor sale sportive. Prezent la eveniment a fost şi preşedintele Federaţiei Române de Canotaj, Elisabeta Lipă, originară tot din judeţul Botoşani, comuna Cândeşti. Aceasta a ţinut să sublinieze că „sportul este cel mai bun ambasador al ţării”, mulţumind autorităţilor botoşănene pentru că „apreciază munca şi răsplătesc valorile”.

„Sportul ne formează ca oameni”

Simona, anul acesta ai avut un parcurs extraordinar, încununat cu o medalie olimpică de aur. Cum a fost la Tokio?

Într-adevăr, anul acesta a fost extraordinar, iar experienţa de la Tokio a fost unică. Chiar dacă Jocurile Olimpice s-au desfăşurat sub auspiciile pandemiei, cu anumite restricţii, experienţa în sine a fost extraordinară, interacţiunea cu ceilalţi sportivi din toate ţările. Să nu uităm că toţi participanţii la Olimpiadă sunt nişte sportivi foarte buni. A fost o mare onoare şi o responsabilitate pentru mine să fiu şi portdrapelul ţării.

Explică-ne ce se întâmplă în momentele de pregătire a startului.

La fiecare start, în momentul când aşteptăm să plecăm în cursă, încercăm, de obicei, să ne încurajăm singure, în mintea noastră, să vizualizăm oarecum cursa pe care urmează să o facem. Ne gândim la toată pregătirea pe care am făcut-o anterior şi la faptul că noi, deşi suntem în concurs, trebuie să facem ceea ce am învăţat la antrenamente; nu trebuie să improvizăm, nu trebuie să schimbăm ceva, trebuie să aplicăm ceea ce ştim deja, ceea ce am lucrat cu multă intensitate la antrenamente. De asemenea, ne rugăm în mintea noastră: „Doamne, Te rugăm, ajută-ne! Ai grijă de noi să terminăm cursa!”

Şi mai departe, cum a fost cursa spre primul loc?

Totul a decurs foarte bine până la jumătatea cursei când, efectiv, nu mai puteam, depusesem un efort prea mare ca să avem avans şi eram frântă. În momentele acelea, gândul meu s-a transformat din nou în rugăciune: „Doamne, ajută-mă să termin cursa aceasta chiar de-ar fi şi ultima”; „Dă-mi, Doamne, putere să trag până la capăt”. Şi Dumnezeu ne-a ajutat încă o dată. I-am mulţumit, bineînţeles, la final cu semnul crucii că a fost, şi de această dată, alături de noi două. Au fost momente grele în acest an când am simţit ajutor de Sus, momente în care nu-mi mai simţeam nici mâinile, nu mai puteam efectiv; iar El parcă ne purta şi mai departe barca, ne dădea impulsul care ne trebuia. Sunt conştientă mereu că Dumnezeu este acolo, şi în momentele bune, şi în momentele grele, şi la înfrângeri, şi la victorii, iar asta mă linişteşte.

Când sunt emoţiile mai mari? La începutul cursei sau pe podiumul de premiere?

Ambele momente sunt foarte intense. Dacă la startul cursei sunt emoţiile fireşti faţă de necunoscutul din faţa noastră, emoţii un pic temătoare, în final avem mulţumirea că toată munca de până atunci a fost răsplătită, a fost încununată de succes. Emoţiile de pe podium aduc cu ele o deosebită bucurie, mai ales că suntem conştiente şi de bucuria pe care le-o facem tuturor iubitorilor sportului din ţară.
 
Ce înseamnă familia şi noţiunea de „acasă“ pentru tine?

Acasă îmi găsesc liniştea, mă odihnesc, respir aer curat, respir tihna şi sentimentul acela de siguranţă din sânul familiei. Iar familia reprezintă punctul meu de sprijin, oamenii de care sunt sigură că mă susţin şi mă vor susţine necondiţionat în toate momentele vieţii. Părinţii îmi sunt la Avrămeni, Botoşani, sora mai mare în zona Timişoarei, iar eu încerc, atunci când am un liber, să mă împart câte puţin între aceste două locuri, pentru că nu mă lasă sufletul să merg doar la Avrămeni sau doar la Timişoara. Am siguranţa aceasta că sunt pentru ei nu doar o sportivă cu nişte rezultate, cu care se mândresc, ci sunt fata lor, respectiv sora, indiferent de ceea ce s-ar întâmpla în plan sportiv; mă iubesc la fel de mult şi atunci când pierd o cursă. Iar ei sunt sufletul meu.

S-a terminat anul competiţional. Câte medalii ai obţinut?

Da, după Olimpiadă au fost Europenele, iar apoi Campionatele Naţionale cu care am încheiat anul competiţional. Urmează o perioadă de relaxare, în care să ne bucurăm şi de activităţile din afara vieţii sportive, însă pregătirea continuă individual, ca să nu ieşim din ritm. Cred că anul acesta am obţinut 7 medalii de aur (râde), toate reprezintă foarte mult pentru mine, toate sunt importante, însă cea de la Jocurile Olimpice este fără egal. Poate doar dacă voi mai cuceri o altă medalie la fel de strălucitoare, la Paris (JO din anul 2024 se vor desfăşura în capitala Franţei, n.r.), care să o egaleze....

Ce înseamnă sportul pentru tine?

Sportul a venit la un moment dat în viaţa mea ca o oportunitate, am îmbrăţişat sportul pentru că îmi plăcea ideea de a pleca în lume, de a cunoaşte oameni, de a mă forma din punct de vedere personal. Dincolo de acestea, am crezut că mergând pe acest drum puteam face o şcoală poate mai bună, care să-mi ofere mai multe posibilităţi de formare şi de afirmare. Canotajul a adus o schimbare majoră, mi-a schimbat gândirea, mentalitatea; însă m-am şi pliat foarte bine pe acest sport, pentru că eu de mică am fost învăţată să muncesc pentru visurile mele şi să-mi doresc foarte mult să mă autodepăşesc. Aceste două atuuri deprinse acasă m-au ajutat să fiu foarte bună şi în sport, să îmi doresc să ajung tot mai sus, cu ambiţie, determinare şi multă muncă; să ajung o campioană.

Ce sfaturi le dai copiilor care în ultimii ani parcă nu mai fac mişcare, nu mai fac sport?

În general e necesar să facem mişcare, să facem sport, pentru sănătatea trupului şi a minţii. Nu toţi sunt făcuţi pentru canotaj, nu toţi sunt făcuţi pentru un sport anume, dar simplul fapt că încearcă le schimbă puţin percepţia asupra vieţii, vor vedea lucrurile un pic diferit. Dacă din start pornim cu gândul că noi nu vom putea ajunge acolo, atunci nici măcar nu vom încerca. Iar cea mai mare greşeală este să nu încerci, să nu-ţi acorzi o şansă. Când îţi doreşti, este posibil orice. Am plecat de la ţară, îmi ajutam părinţii în gospodărie la tot felul de treburi; poate mulţi nu ar fi crezut că voi ajunge unde am ajuns, însă cu dorinţă, cu multă muncă şi seriozitate, totul este posibil. Şi încă ceva; trebuie să fim demni şi recunoscători pentru ceea ce avem, dar în acelaşi timp să ne dorim şi mai mult, să vrem să ne autodepăşim. Sportul practicat la nivel de profesionist, dar şi de amator, ne formează ca oameni.

 

Citeşte mai multe despre:   Jocurile Olimpice