Învăţământul românesc se află într-o periculoasă răscruce. Dacă nu nimereşte curând drumul drept, calea de întoarcere va fi foarte greu de găsit. Totuşi se fac destule eforturi pentru reechilibrarea situaţiei ingrate din învăţământ, dar, se pare, nu suficiente. Cazul şcolilor de ţigani din satele Cojasca, Iazu şi Fântânele sunt relevante în acest sens.
Un drum uscat şi ars, încropit de căruţe cu coviltire, de care atârnă cai costelivi şi câini ostoiţi, taie câmpurile amorţite de căldura amiezii a Cojascăi. Nimic din acest cadru sterp nu relevă imaginile publicitare din albumele pentru străini ale României profunde. La Cojasca, la nici patruzeci de km de Bucureşti, de Târgovişte şi de Ploieşti, timpul a încremenit undeva în Evul Mediu al veacului al XVII-lea. Însă, fără să anticipezi că discrepanţele temporale te-ar mai putea plesni în vreun fel, dintr-odată, îţi ies în faţă şcolile din Cojasca, Iazu şi Fântânele care te redirecţionează pe coordonatele secolului XXI. Aici, unde învaţă etnicii rromi, beneficiari ai programelor PHARE, edilii se laudă cu procentul crescut de şcolarizare şi promovabilitate al copiilor ţigani.
Cele mai horror temeri îmi bântuiau mintea în maşina aflată pe vechiul drum al cetăţii Târgoviştei care duce către comunităţile de rromi din sudul judeţului Dâmboviţa. Mi se derulau cinematografic şi secvenţial imagini cu ţigani mustăcioşi şi dinţi de aur, femei cu cozi împletite în bănuţi, cu fuste violent colorate şi feţe crăpate, cu puradei dezbrăcaţi şi gălăgioşi, cu manele unduind la întâmplare pe uliţele satului, cu cuţite, ostilitate, "merţane", palate cu turle şi corturi improvizate. Gazdei şi tovarăşului meu în această aventură iniţiatică, profesorul Moţoc Ponorius, fostul inspector general al ISJ Dâmboviţa, nu-i puteam dezvălui nimic din "filmele lui Kusturica" care-mi ridicau părul în cap. Însă, cu cât mă apropiam mai mult, nu mi se releva nici unul din clişeele şi prejudecăţile cu care mă înarmasem la drum. Nici o formă de extremism arhitectural, nici urmă de tradiţii vestimentare, nici măcar "Hai, fa, să-ţi ghicesc ursituâ!". Satul Cojasca părea un sat de români. Un sat sărac, cu case din chirpici, aşa cum vezi peste tot în Câmpia Română.
Ţiganii cărămidari şi fondurile PHARE
"Zona de sud a judeţului Dâmboviţa, spune inspectorul Moţoc, profesor de istorie, a aparţinut unor mari familii de boieri din secolul al XVII-lea, din Ţara Românească, Bălenii şi Cantacuzinii, care deţineau pe domeniile lor mari comunităţi de robi rudari. Odată cu eliberarea din robie din 1852, nu le-a mai dat nimeni de lucru şi nici pământuri nu le-au dat. Aşa au ajuns să trăiască la limita extremă a sărăciei". Cele trei sate, Cojasca, Iazu şi Fântânele, sunt locuite de rromi în proporţie de sută la sută. Doar în Cojasca, recensământul relevă şi un procent de 15% români. Pe-aici umblă chiar o vorbă care spune că "în satele cu oameni buni au rămas ţigani, în satele cu oameni răi, nu". Nu am întâlnit în documentele şcolare nici un Pardaillan, nici o Isaura, Elvis, Secundo, Minuto, Argentina, toţi copiii au nume româneşti. Singura sursă de venit a familiilor de rromi este fabricarea cărămizilor pe care le vând sezonier în oraşele din jur. În rest, sărăcie lucie. Am făcut acest mic parcurs istoric, pentru a argumenta prezenţa ONG-urilor de ajutorare în zonă, precum Fundaţia pentru Dezvoltarea Popoarelor, a finanţării şcolilor prin programele PHARE şi a interesului crescut a ISJ Dâmboviţa pentru creşterea calităţii învăţământului în aceste localităţi.
Cărămidarii din Cojasca şi Iazu, ortodocşi de când se ştiu, nu vorbesc limba maternă, doar româna, iar lăutarii din Fântânele, toţi penticostali "botezaţi", se înţeleg exlusiv în rromani. Autorităţile mi-au precizat că aceste populaţii sedentare din cele trei sate trăiesc paşnic alături de minoritarii români, nu fură de la ei şi se înţeleg bine cu românii. De asemenea şi copiii. Chit că mulţi dintre colegii lor de clasă sunt infestaţi cu HIV.
Stigmatul SIDA, un ajutor neaşteptat
Am aflat aici că SIDA a avut uriaşe repercusiuni asupra comunităţii. Înregistrând numărul cel mai mare de bolnavi HIV din România, Cojasca a stârnit compasiunea şi a dezlegat pungile unor importante organisme internaţionale, însă adevărul este, se pare că ar fi afirmat autorităţile străine, că "în loc să-i mai vedem pe rromi în centrul Romei şi al Parisului, mai bine îi ajutăm să se dezvolte la ei acasă". Aşa s-a ajuns ca investiţiile italiene şi spaniole să edifice cele mai moderne şi cochete şcoli din judeţ, aşa cum nici majoritarii români nu au visat vreodată să aibă măcar la oraş.
Prima vizită o facem la Primăria Cojasca, acolo unde Gheorghe Victor, primar rrom, şef peste cele trei sate, abia aştepta să ne arate "realizările". Mi-am dat seama că şi-a pregătit foarte bine lecţia nu pentru că venisem noi la Cojasca, ci pentru că el însuşi pune umărul la alfabetizarea comunei în limba maternă. Cu alte cuvinte, primarul-şef este student la Bucureşti şi profesor de limba rromani în Fântânele.
"La nivel de comună sunt 1.550 copii, dintre care 250 de preşcolari. Doar 1-2% nu sunt şcolarizaţi, restul sunt cuprinşi toţi în învăţământul gimnazial. Toate cele trei şcoli sunt modernizate, reabilitate prin Banca Mondială. Totul este nou, de la mobilier până la încălzire centrală. Avem două laboratoare de informatică cu 20 de computere, în Cojasca şi în Fântânele. La şcoala din Iazu beneficiem şi de o cantină socială susţinută de Fundaţia pentru Dezvoltarea Popoarelor. Datorită acestei cantine sociale, abandonul şcolar lipseşte. Avem încălzire centrală pe butan gaz, avem cantină ultramodernă, totul italian, sălile de clasă cu mobilier nou la standarde occidentale. Datorită acestor condiţii şi protecţiei fundaţiei care are grijă de copiii seropozitivi din Iazu, toţi sunt şcolarizaţi. La cele trei şcoli avem numai profesori titulari, dintre care unii sunt şi studenţi, precum învăţătorii. Tot la Cojasca funcţionează şi Şcoala de arte şi meserii. Noi avem un program de pregătire profesională pentru rromi în meseriile de confecţioner aluminiu şi croitorie femei, instalator gaze, la nivel de primărie. Încercăm să-i ajutăm pe tineri să-şi găsească un loc de muncă prin organizaţiile nonguvernamentale, prin asociaţiile la nivel de comună sau prin relaţii, prin cunoştinţe. Avem şansa că suntem la distanţă aproximativ egală de Bucureşti, Ploieşti, Târgovişte, dar şi Crevedia şi Buftea sunt aproape de zona noastră". În mare, ceea ce spune primarul este real. Abandonul şcolar într-adevăr lipseşte la ciclul primar, însă problemele apar în învăţământul gimnazial, când fetele de 12 ani, conform tradiţiei ţigăneşti, trebuie să se mărite.
Cursuri practice vocaţionale
La şcoala Cojasca, de la centru, şcoală cu clasele I-X şi Şcoală de artă şi meserii (SAM), lipsa spaţiului reprezintă, pe lângă SIDA, o mare problemă. Din cauză numărului mare de copii, aici se predă în trei schimburi pentru că sunt preluaţi în gimnaziu elevii de la Iazu, Fântânele şi de la localităţile din apropiere. În plus, neajunsurile, căsătoria prematură şi lipsa unui orizont de aşteptări îi fac pe copii să se lase de şcoală. Doar la preşcolarii şi copiii din I-IV din Iazu, cantina socială, îmbrăcămintea, încălţămintea şi rechizitele primite îi ţin în clasă. "La nivelul comunei, există o comisie de asistenţă socială care acordă ajutoare sociale pentru copii şi familiile acestora cu situaţie financiară precară", spune directoarea şcolii Cojasca. "Prin tradiţie, elevii şcolii noastre au înclinaţie către muzică şi dans, ceea ce ne determină să reînnoim obiceiurile şi tradiţiile comunităţii, avem o trupă de teatru, de dans ţigănesc, cursuri opţionale în clasele a VI-a şi a VII-a de istoria rromilor, avem un curs de abilităţi practice, comerţ şi tradiţii locale în cadrul căruia copiii confecţionează diferite obiecte cu care facem expoziţii la finalul semestrelor şi anului şcolar". Sărăcia face legea în aceste locuri. Dar autorităţile, Uniunea Europeană şi Fundaţia pentru Dezvoltarea Popoarelor au implementat aici programe agresive de şcolarizare a copiilor rromi, încât nu poţi să nu te întrebi: pe copiii români cine îi ajută?
Cinismul discriminării pozitive
Un retorism m-a bântuit multă vreme: de ce a fost oare nevoie de o asemenea tragedie, precum cea cu SIDA, pentru ca autorităţile de la noi şi de oriunde să se trezească şi să se implice în problemele grupurilor dezavantajate? Răspunsurile se îndreaptă toate către bani. În cazul comunei Cojasca, situaţia financiară, mai bine-zis finanţarea, determină şi continuarea şcolii: copiii rromi primesc ghiozdane, caiete, cărţi, îmbrăcăminte, mâncare, excursii gratuite. Dacă aceste facilităţi ar lipsi, ne-am întoarce din nou la analfabetism. Însă cazul copiilor români săraci nu diferă financiar de cel al copiilor rromi, pentru că, până la urmă, problema este aceea a accesului şi a exercitării demne a dreptului la învăţătură. Cu alte cuvinte: ai bani, ai parte!
