Am întreprins o altfel de călătorie, iar zilele petrecute pe malul Tibrului au crescut în noi dorinţa încercării de a reda în puţine cuvinte ceea ce ziduri, peisaje, trăiri, emoţii şi oameni ne-au dat nouă. Martori ai descoperirii ne stau fiorii şi neastâmpărul de a străbate în zile mii de ani, generaţii şi generaţii, urme care încă mai vibrează ca odinioară.
Drumul către Roma începe cu strălucirea soarelui şi se termină prin pătrunderea în mădularele unui pământ care ocroteşte istorie străveche. Noi, cei cincisprezece căutători, am devenit în acest fel una cu substanţa ei.
Începutul
Parcursul iniţiatic a debutat în dimineaţa unei zile de miercuri, 18 februarie. O zi cu freamăt şi început de ger. Echipă entuziastă, pregătită din ajun, am izbutit să ne stabilim încă de la început ritmul lăuntric al dorinţei de cunoaştere. Şi n-am fi reuşit demersul fără râvna călăuzei de a cărei îndrumare ne-am bucurat timp de cinci zile, părintele arhimandrit Hrisostom Rădăşanu. Alăturarea frumoasă dintre membrii unei comunităţi cum este cea formată la Colegiul „Sfântul Nicolae“ şi părintele Valerian Radu împreună cu diaconul Ciprian Rusu avea să atingă momente emoţionante în ultima dintre aceste zile.
Cele aproape două ceasuri până la aeroportul din Bacău s-au derulat, pentru câţiva dintre noi, cu emoţia primului zbor. Ora decolării a fost cu puţin înainte de 15:00, iar vremea prietenoasă ne-a ferit de turbulenţe. E interesant cum modernitatea a făcut drumuri către Roma prin aer! De sus, munţii şi apele stau culcate sub privirile noastre, toate aceste întinderi fiind cândva căi de acces către cetăţi şi imperii. Peninsula Italică sau Peninsula Apenină adăposteşte nenumărate urme ale fostelor epoci glorioase, când graniţele şi aspiraţiile conducătorilor săreau distanţe mai mari decât cea pe care am traversat-o noi până la „caput mundi“ (capitala lumii). Am aterizat, cu aplauze pentru căpitanul de zbor, la Fiumicino, Aeroportul „Leonardo Da Vinci“, distanţă de aproximativ jumătate de ceas până la pătrunderea pe primele străzi ale capitalei. Diferenţa de temperatură s-a simţit în prima adiere primăvăratică. Aici, am fost aşteptaţi de gazda noastră, Andrei Carcea, doctorand şi membru al unui colegiu italian, cel care ne-a conturat traseul vizitelor.
Roma, la prima vedere
Am urcat în grabă în primul autobuz către centru şi, până la locul care ne-a adăpostit, am simţit accelerarea curiozitaţii. Roma are darul de a-ţi frânge respiraţia de la primul impact. Pentru cei mai entuziaşti, fiecare colţişor se relevă în dimensiuni colorate, muzicale, cu senzaţia că o cutie asemănătoare cu aceea a Pandorei s-a deschis înaintea drumului pe care urmează să păşeşti. Domnii uşor trecuţi de prima tinereţe îşi încolăcesc eşarfele în jurul gâtului şi abordează aer boem. Doamnele le urmează în pas grăbit, iar în peisajul acesta pe care începi să-l construieşti cu nerăbdare, descoperi din ce în ce mai multe elemente pe care abia la sfârşit le poţi închide într-un cerc, cu senzaţia că ţi-ai făcut o idee despre ce înseamnă Roma cu viaţa ei.
Clădirile păstrează simetria al cărei start a fost dat în vechime. Verdele are nuanţe vii de crud, iar copacii cu pălăriile lor par a se întinde peste tot, dar, totuşi, oraşul nu abundă în vegetaţie. Climatul mediteranean dă roade specifice pământului. Grămezi întregi de portocale zemoase şi dulci, roşii cu gustul asemănător acelora din grădina bunicii, pâine consistentă şi preparate bogate în ulei sănătos de măsline. Străzile sunt înţesate de terase şi mii de turişti, de pe toate continentele, aleg drumuri către Roma, evitând riscul de a se pierde zicala. Astfel, primul contact pe care l-am luat cu oraşul s-a dovedit a fi o privire de ansamblu pe care am întregit-o cu multe întâmplări, locuri şi amintiri preţioase.
Oaza de linişte de la Capranica
La coborârea din autobuz am întâmpinat deseori senzaţia că trebuie să ne oprim, să privim, dar ne grăbeam spre Colegiul Capranica, locul care, cu generozitate, ne-a devenit casă în aceste zile (nu de puţine ori ne auzeam spunând „mergem acasă“). Accesul spre clădire se face pe străduţele mici, specific italiene şi, înainte de a pătrunde pe ultima dintre ele, descoperi cu bucurie forfota care se formează în faţa impresionantului Panteon roman.
Aşadar, Capranica este în inima Romei. Intrarea se face pe uşi mari, de un verde învechit, iar liniştea holului contrastează cu dorinţa noastră de a ne manifesta bucuria. Suntem întâmpinaţi cu zâmbete calde şi ne primim cheile camerelor. Este momentul în care intrăm în contact cu atmosfera dezvoltată de sute de ani între ziduri groase. În pofida gălăgiei de afară, interiorul e puternic marcat de înclinaţia spre studiu şi meditaţie.
Colegiul Capranica duce în spate ani întregi de recunoaştere a meritelor şi a importanţei, din 1457, când Domenico Capranica îl întemeiază, dându-i numele familiei sale. Scopul lui a fost acela de a oferi tinerilor posibilitatea de a se forma ca preoţi, identitatea capanisceană fiind de o unicitate care denotă seriozitate şi tradiţie. Blazonul cardinalului Capranica se află deasupra uşii de la intrarea din spate. Uşor ros de vânt, acesta marchează fortăreaţa pe care o străjuieşte şi, la fiecare pătrundere pe uşa din lemn masiv, conştientizezi istoricul locului care a format generaţii de tineri.
După vizitarea camerelor, în fosta sală de mese, astăzi spaţiu pentru întâlniri, suntem primiţi de Monsignor Ermenegildo Manicardi, rectorul colegiului. Momentul conturează importanţa pe care o are vizita noastră acolo. Anii studenţiei i-a petrecut în aceeaşi comunitate, iar astăzi, Monsignor Ermenegildo are sub atenta sa îndrumare aproximativ 60 de tineri pe care i-am cunoscut ulterior. Prima seară a călătoriei se încheie în atmosferă de prietenie, la masă. Pentru ziua următoare, pe lista obiectivelor noastre stau scrise importante edificii ale Romei şi kilometrii întregi parcurşi pe jos. (Ana Maria Durilă, reprezentant marketing Colegiul „Sfântul Nicolae“)
