Comuna Vorona are 17 biserici, fiecare purtând asupra ei simbolul vremurilor în care a fost concepută. Cea mai nouă dintre ele este Biserica „Sfinţii Constantin şi Elena“, din chiar centrul administrativ al comunei, la care slujeşte unul dintre cei mai tineri preoţi din Botoşani,părintele Cristian Ştefan.
Azi, centrul Voronei arată ca un mic orăşel. Are biserică, şcoală, complex comercial, primărie, cămin cultural, farmacie, bază sportivă, piaţă, adică tot ce-i trebuie omului ca să simtă că civilizaţia n-a trecut prin satul lui fără să lase urme.
Prin anul 1990, credincioşii voroneni, animaţi de faptul că Revoluţia din decembrie 1989 le-a redat posibilitatea de a-şi manifesta liber credinţa în Dumnezeu, fără oprelişti ideologice şi influenţe materialist-dialectice, s-au hotărât să ridice o troiţă în memoria eroilor căzuţi pentru recăpătarea dreptului nostru la credinţă şi la închinăciune.
„«Părinte, noi am vrea să facem aici o biserică.» Şi a scos dintr-o batistă 150 de mii de lei din pensia ei, de 300 de mii“
La început, au ridicat o cruce din lemn, apoi o alta, mai mare, iar în cele din urmă, totul s-a transformat într-o biserică falnică, în care sute de credincioşi vin să-şi exprime dragostea neţărmurită faţă Cel de Sus. Crucea de lemn mai există şi astăzi, ca mărturie a acelor începuturi. „Am început construcţia acestei biserici cu ajutorul material al trei văduve din Vorona; restul a fost o mobilizare generală“, povesteşte părintele Cristian, parohul bisericii. Ele vroiau o troiţă, dar ceva mai mare, să nu se facă de ruşine cu ea. Şi aşa, au început lucrările. „A venit într-o zi la mine Domnica Vornicu şi mi-a spus: «Părinte, noi am vrea să facem aici o biserică.» Şi a scos dintr-o batistă 150 de mii de lei din pensia ei, de 300 de mii. După ea, au venit şi Ecaterina Leontescu şi Alexandrina Ciobanu. Fiecare a contribuit cu câte o sumă mare de bani pentru veniturile lor. Dar vroiau şi ele să-şi pomenească răposaţii undeva mai aproape de casă, că vârsta nu le mai permitea să meargă până la mănăstire sau la altă biserică“, continuă parohul Cristian.
Fonduri însemnate, donate de oamenii de afaceri
S-au adus materiale de construcţie, s-au mobilizat forţele de muncă locale, s-au făcut proiecte, s-au obţinut aprobările necesare şi construcţia a început. Cineva, însă, trebuia să se ocupe de lucrări şi încă cineva, de administrarea fondurilor şi supravegherea construcţiei. Mihai Popescu a condus lucrările de execuţie a bisericii. Gospodar vrednic de prin părţile locului, el a făcut toate aceste eforturi voluntar, cum tot voluntar au lucrat şi o bună parte dintre muncitorii constructori. Se mulţumeau în sinea lor cu ideea că nimic nu-i mai presus şi mai onorant decât să slujeşti în numele Domnului. De administrarea fondurilor parohiale s-a ocupat epitropul Dumitru Siminiceanu, care, împreună cu alţi vreo opt enoriaşi, a adunat bani de la oameni, chivernisindu-i aşa cum se cuvine.
Din 1990 şi până în 1994, s-a tot lucrat la biserică. Pentru ceea ce vroiau credincioşii voroneni, fondurile, însă, erau insuficiente, aşa că s-a apelat şi la sponsorii locali. Vorona fiind o comună dezvoltată economic, nu a fost greu de găsit bani pentru un obiectiv de o aşa importanţă. Primul şi cel mai important dintre donatori a fost omul de afaceri Cornel Şfaiţer, care nu numai că a investit mult în construcţia ei, dar a şi urmărit îndeaproape, împreună cu specialiştii, realizarea acestor lucrări.
Lăcaş sfinţit de mitropolit
În 1994, pe data de 21 mai, ziua Sfinţilor Constantin şi Elena, biserica a fost sfinţită de Mitropolitul Daniel, azi Preafericitul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, şi de Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul. Ocean de oameni. Credincioşi din toate colţurile judeţului, copii şi vârstnici au venit cu ce au putut, cu maşini, căruţe sau chiar pe jos de la zeci de kilometri la acel eveniment. Acolo, am întâlnit-o pentru prima oară pe Elena Agafiţei, de 71 de ani, care a venit tocmai de la Hârlău, cale de 45 de kilometri pe jos, ca să se bucure alături de ceilalţi oameni pentru că se mai sfinţeşte o casă a Domnului.
De atunci, Biserica „Sfinţii Constantin şi Elena“ se află într-o continuă expansiune. Se lucrează acum la un praznicar, şi lucrarea este spre finalizare. Aşa i se spune, fiindcă aşa a fost conceput iniţial: ca un loc în care enoriaşii să-şi poată face pomenile şi ritualurile ortodoxe. Cu timpul, s-a modificat şi acest obiectiv. Din praznicar, lucrarea s-a transformat într-o adevărată casă de oaspeţi. „Avem, aici, la parter, o sală de mese destul de încăpătoare“, spune părintele Cristian. Ne uităm şi vedem că-i mai mult decât încăpătoare. În două, trei serii, ar putea servi masa întreaga suflare a comunei. „Avem şi un beci, unde vom depozita vinul şi celelalte produse necesare unui praznic“. Şi ni-l prezintă. E mare cât un depozit pentru rezervele alimentare ale Armatei. „La etaj, avem camere de locuit“. Sunt doar două, pentru cei care întârzie la slujba de vecernie. „Mai avem şi un apartament oficial, pentru specialiştii repartizaţi în comuna noastră. Până când îşi vor rezolva problemele habitatului, pot locui aici“.
Femeile au un loc unde să-şi plângă morţii
Noua biserică a devenit un simbol pentru locuitorii Voronei. Toate aceste lucrări s-au făcut doar cu bani şi imaginaţie proprii. Bani din donaţiile lor şi imaginaţie cât cuprinde. Ileana Guriţă, o femeie care a suferit mult în viaţa ei, are acum unde-şi plânge morţii. Mai aproape de casă. Paralizată pe jumătate, mergea duminică de duminică până la mănăstire sau la schit, unde se ruga în gând şi-şi făcea cruce cu limba. Acum, trebuie să meargă în cărucior doar un kilometru. Şi Natalia Clim este mândră că, în sfârşit, a văzut şi ea o biserică în apropierea casei, ca să poată merge mai des la slujbă.
Începută din contribuţia unor văduve, continuată apoi cu sprijinul sponsorilor locali, Biserica „Sfinţii Constantin şi Elena“, din centrul Voronei, pare a fi destinată tot văduvelor şi celor care au pe cine pomeni.
„De-ar fi trăit Mitică al meu să vadă ce biserică frumoasă avem, ce fericit ar fi fost. Că doar şi el a muncit la biserica asta“, regretă firesc Domnica Acatrinei.
