Îngerii de la Mănăstirea Mărcuş

Nu amăgeşte ochiul cu ziduri măiestrit lucrate, însă lipsite de viaţă. Nici urechea prin cuvinte frumoase, dar reci, ca o lespede de mormânt. Locul acesta este mai mult decât dorinţa de mântuire a unor suflete ce urmează calea călugăriei. Are puterea de a impresiona într-un fel unic. Mănăstirea Mărcuş este sălaşul lui Hristos, ale Cărui cuvinte - „Lăsaţi copiii să vină la Mine“ – au înmugurit în inima maicii stareţe Serafima Comşa sub expresia chipurilor a 11 orfeline (părăsite la naştere de propriile mame), pe care, mărturiseşte monahia, „le-am primit ca din mâna lui Dumnezeu“.

Sfârşit de mai. Încă două zile, şi se apropie 1 iunie. În drum spre fetiţele de la Mănăstirea Mărcuş, din judeţul Covasna, gândesc că anul acesta voi întâmpina într-un mod inedit Ziua Copilului. Ar fi  pentru prima dată când le vizitez. Zi mohorâtă, deloc potrivită pentru o astfel de întâlnire. Odată ajunsă la destinaţie, aproape că nu dau atenţia cuvenită aşezământului monahal… tot cu ochii după copii. Nici urmă de ei. Curtea largă a mănăstirii e goală şi liniştită. Se aude doar şuieratul vântului printre crengile pădurii de fagi care înconjoară, ca nişte ziduri verzi, mişcătoare, sfântul lăcaş. Dau de o curte mai mică, îngrijită, cu iarbă şi flori de toate soiurile, un foişor şi mai multe leagăne. Nimic. Urc câteva trepte. Păşesc pragul unei clădiri luminoase, atent finisate, şi descopăr, în sfârşit, stupul copiilor. Le aud glasurile ca de clopoţel, rostind în cor rugăciunea înainte de masă, în faţa icoanei Maicii Domnului de pe peretele de răsărit al bucătăriei. La scurtă vreme, întâmpin fetele, împreună cu maica Serafima Comşa, stareţa mănăstirii, în bibliotecă. Gălăgioase ca nişte vrăbii, una mai frumoasă ca cealaltă, copilele sunt întotdeauna bucuroase de oaspeţi. Se aşază fiecare pe locul său, la mese, şi, sub îndrumarea unui pedagog voluntar, se apleacă cu conştiinciozitate asupra manualelor şcolare, pe care scrie clasa a II-a ori clasa a III-a.

„Eu am murit pentru Hristos“

Mama Marcela, după cum îi spun fetele, roboteşte în bucătărie. Ştefania, una dintre copile, învârte în mâinile mici o farfurie pe care o lustruieşte cu prosopul. După ce termină de pregătit cina, femeia ia fierul de călcat şi îndreaptă cutele uniformelor, abia spălate. Ştefania cea tăcută şi harnică o urmăreşte cu privirea. Aşa îi place ei, să petreacă timp în gospodărie, dând o mână de ajutor la nevoie. De fapt, fetiţele au mai multe mame - supraveghetoarele care se ocupă de prepararea hranei şi de menaj -, însă numai una e „mami“ – maica Serafima, pe care o iubesc enorm. Nici nu ar putea simţi altfel, atâta vreme cât măicuţa împlineşte, în mod evanghelic, sensul cel mai înalt al vieţii creştine de a oferi dragoste şi milă, dăruindu-se pe sine acestor copii, care până mai ieri erau ai nimănui. „Eu am murit pentru Hristos. Eu nu mai contez. Dăruindu-mă acestor copii, cred că mă încadrez foarte bine la tăierea voii (n.r., zâmbeşte), dar o fac cu bucurie, cu dragoste, şi mă rog lui Dumnezeu să îmi dea putere în continuare“, spune maica stareţă. E inedit, nu-i aşa, ca în curtea unei mănăstiri, în grădini sau la strane să întâlneşti copii? Toate fetiţe, zâmbitoare şi cuminţi, isteţe şi comunicative, cu voci care impresionează până la lacrimi pe oricine le aude cântând la sfintele slujbe. Şi când te gândeşti că aceste 11 flori, crescute de la două, trei luni, în grădina mănăstirii, au fost abandonate în maternitate, fiind sortite eşecului, nu poţi decât să te cutremuri de lucrarea lui Dumnezeu de la Mărcuş… „Toate spusele părintelui Arsenie Boca s-au adeverit în timp. Extraordinar, ce poate lucra Dumnezeu cu noi! Nimic nu e la întâmplare. Părintele Arsenie i-a spus bunicii mele din partea tatei, ucenică a marelui duhovnic, şi care odihneşte aici: «Suzana, tu vei face mănăstire, va ţine puţin, dar cineva din neamul tău o va ridica şi va dăinui. Voi nu aveţi idee ce loc sfânt este acesta. Aici vor cânta îngerii din cer»“, mărturiseşte cu tremur în glas maica Serafima, care leagă cuvintele părintelui Arsenie de o întâmplare petrecută în urmă cu 8 ani: „Când aveau fetele vreo 3 ani, eu eram la parter, călcam nişte rufe, iar ele se jucau, sus, la etaj. Deodată, le-am auzit cântând «Sfinte Dumnezeule». Aşa, singure, fără să le spună nimeni. Unele dintre ele nici nu aveau 3 ani. Atunci am izbucnit în plâns şi mi-am zis: «Aceştia sunt îngerii părintelui Arsenie Boca». La 3 ani, aceşti copii spuneau Crezul în biserică, la 4 ani cântau Sfânta Liturghie. Psalmii 50 şi 142 i-au învăţat din mers. Ştiu toată rânduiala slujbelor şi cântă extraordinar.“

Chemarea locului, şoapta străbunilor

Şase ani petrecuţi la mănăstirile oltene Clocociov şi Brâncoveni au pregătit-o pe maica Serafima pentru misiunea ce avea să o împlinească la Mărcuş. Aşa se face că, în 1991, la 23 de ani, era stareţă peste o poiană, unde avea să se înalţe mănăstirea de astăzi, cu hramurile „Duminica Sfinţilor Români“ şi „Acoperământul Maicii Domnului“. „Braşoveancă fiind, am venit şi eu aici, ghidată mai mult de instinct, cu câteva maici de la Mănăstirea Brâncoveni, pentru a ridica mănăstire. Plângeam în fiecare zi, ziceam că locul meu nu e aici, chiar dacă mă atrăgea într-un fel aparte. Nu am ştiut că bunica a făcut mănăstire în aceste locuri, care a fost mai apoi dărâmată de autorităţile comuniste. Istoria locului este foarte zbuciumată, deoarece în acelaşi loc, la începuturi, exista o mănăstire de călugări, care a fost rasă de pe faţa pământului de generalul Bucow. Bunica Suzana era foarte credincioasă. A fost o martiră. A făcut închisoare, a suferit pentru credinţă. Nu şi-a spus nimănui viaţa, nu a vorbit niciodată despre ea. Eu am aflat tot ce ştiu de la alţii. A suferit pentru locul acesta, pentru credinţă în general. Când am venit în poiana aceasta, în anii â90, totul era aranjat. Exista deja un părinte care se ocupa de rânduiala administrativă. Eu nu eram pe nicăieri, nici măcar măturătoare pe o listă. Planurile s-au dat peste cap. Rând pe rând, maicile au plecat. Am petrecut o iarnă de una singură, într-o colibă. Urlau lupii pe la ferestre, uşile nu se încuiau foarte bine, aveam lut pe jos şi o datorie foarte mare, pentru că începusem drumul de acces prin pădure. Dacă nu ar fi mila lui Dumnezeu, nu am putea face nimic. Am fost şi o fire ambiţioasă. În Ardeal, suntem crescuţi cu da şi nu. Când promiţi ceva, trebuie să-ţi respecţi cuvântul. Mi-am dat cuvântul în faţa Preasfinţitului Serafim Făgărăşanul, fost episcop al Arhiepiscopiei Sibiului, actualul Mitropolit al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, şi a trebuit să îmi onorez promisiunea. Cu greu, am ridicat zidurile. Până şi apa am plătit-o. Am mers cu traista, din poartă în poartă, aşa cum a spus părintele Boca. Începutul a fost dificil, dar când Îl ai prieten pe Dumnezeu, nu mai simţi greutatea. De câte ori aveam o problemă, nu ştiam altceva decât să mă aşez în genunchi, să plâng şi să mă rog Lui.“

26 iulie, o zi memorabilă

Blândă, mereu zâmbitoare, dar şi fermă când e cazul, maica stareţă le-a crescut cu greu pe cele 11 fetiţe, cărora li s-au adăugat, pe parcurs, alţii copii flămânzi şi desculţi, ai căror părinţi nu au găsit posibilităţi materiale pentru a-i creşte. De multe ori, „mami“ este nevoită să bată la uşile oamenilor cu bani sau să apeleze la ajutorul cunoştinţelor pentru a face rost de cele necesare. Nu au fost puţine zilele când maica Serafima a pus cu mari eforturi, chiar umilinţe, mâncare pe masă, dar nu se plânge de nimic: „Nu mi se pare că e o jertfă, aşa este normal să fie, aceasta e crucea mea“.

Au fost necesari 10 ani să se împlinească voia lui Dumnezeu ca maica Serafima să crească copii, în prima casă familială din România înălţată pe lângă o mănăstire de maici ortodoxe: „În 2001 am început construirea căminului pentru fete, pe locul bordeielor în care am stat până să ne mutăm în chiliile de azi. Doi ani mai târziu, când clădirea a fost gata, complet utilată, am adus bebeluşii. Numai cu ajutorul vrednicului de pomenire, părintele Nil, duhovnicul meu, s-a îndeplinit dorinţa de a aduce copiii. Ideea era nouă pentru timpurile acelea, ne descurcam şi foarte greu, deoarece pictam biserica... Le-am primit ca din mâna lui Dumnezeu, pentru că mi-au fost date de la maternitate, nu le-am ales eu. 26 iulie, ziua când le-am adus acasă, a fost foarte emoţionantă. Am mers cu vreo cinci maşini să le luăm. Cea mai mică avea 3 luni, Ana, iar Elena cu Maria aveau câte 10 luni, şi între ele erau alte 7 mogâldeţe. Am luat 8 copii. Pe urmă au mai venit două fetiţe. Le-am botezat şi le-am dat nume. Toate sunt născute la zile mari. Problema a fost că atunci când le-am adus nu am avut personal, bani, lapte, pampers. Nu ştiam nimic. A fost o experienţă unică pentru mine. Nu ştiu când dormeam, când mâncam, nu era timp pentru aşa ceva. Am avut doar două maici care m-au ajutat. De când au venit, copiii nu au lipsit niciodată duminica şi în sărbători de la biserică. De mici au fost foarte cuminţi. Interesant! Mi le-a dăruit Maica Domnului aşa, că nu ştiu ce făceam. Nici noaptea nu prea plângeau. Nu ştiu dacă era aşa de frumos dacă le luam de la 6 ani. Nu cred. Au crescut în ochii mei, ştiu ce gândesc numai când se uită la mine“.

Ana, Maria-Alexandra, Andreea, Elena, Ştefania, Maria-Petruţa, Nicoleta, Mihaela, Ana-Maria, Teodora, Florentina sunt numai ochi şi urechi de fiecare dată când maica stareţă le vorbeşte. Fac roată în jurul dânsei şi fiecare se întrece în a-i capta atenţia prin cuvinte dulci şi îmbrăţişări. „Viaţa mea aici este foarte frumoasă. Noi suntem toate surori. Îmi place să învăţ, să fac treabă, să mă joc. Tatăl nostru este Dumnezeu. El ne ţine în palma Lui pe toţi, chiar şi pe cei necredincioşi. El are grijă de noi, ne pune pâinea pe masă, ne iubeşte. Ne rugăm Lui şi El ne trimite. De exemplu, dacă nişte papuci ne-au rămas micuţi, ne rugăm la Dumnezeu, El ne ascultă rugăciunea şi ne trimite tot ce avem nevoie“, spunea Ana, fetiţa cu chipul mereu luminat de zâmbet. Mihaela cea sfătoasă o secondează în afirmaţii, iar Elena, înţeleapta grupului, le priveşte înţelegătoare.

„Orfanii, adevăraţii copii ai lui Hristos“

Prin activitatea sa, maica Serafima urmăreşte integrarea treptată a copiilor în viaţa socială: „Noi am avut mulţi copii pe care i-am ţinut 1, 2 ani şi apoi i-am reintegrat. De asemenea, Asociaţia de binefacere «Sfânta Iustina», sub a cărei egidă îşi desfăşoară activitatea casa familială de la Mănăstirea Mărcuş, susţine păstrarea legăturii cu familia natală, deci copiii pot fi vizitaţi oricând şi pot fi scoşi din această instituţie privată de ocrotire dacă familia poate, la un moment dat, să le ofere condiţii decente de viaţă la domiciliu. O parte dintre fetele noastre îşi cunosc părinţii, dar nu sunt vizitate, şi nici ele nu sunt dornice să-i cunoască. Copilele provin din familii foarte sărace, cele mai multe din comunităţile de romi“.

De asemenea, monahia Serafima atrage atenţia asupra degradării morale a tinerilor noştri şi a importanţei pentru societate a cât mai multor centre de tipul celui de la Mărcuş: „Trebuie să fim mai atenţi la ce se întâmplă cu tinerii. Nu se mai educă copiii. Sunt foarte mulţi abandonaţi în centre. Lipsiţi de afecţiune, vor refula în acţiuni negative. Ar fi bine dacă ar fi mai multe astfel de centre, dar nu e uşor. Trebuie să-ţi placă, să ai capacitatea de a te dărui. Familie vreau, nu contează că suntem mulţi sau puţini. Şi dacă suntem puţini, să fim în acelaşi cuget. Am observat că locul acesta selectează oamenii. Nu oricine stă. Din moment ce a îngăduit Maica Domnului să fie copii, m-am gândit, până la urmă, mântuirea e individuală, iar eu voi răspunde pentru ce fac şi încerc, cu ajutor, să fac cât mai mult bine“.

Dorinţa măicuţei Serafima Comşa este să-şi poarte fetele, mai departe, la facultăţi. Să le vadă cu pâinea şi cuţitul în mână, cum zice o vorbă din popor. Rămâne la alegerea lor dacă vor dori să se călugărească ori să aleagă viaţa de familie. Deocamdată, primează grija pentru o educaţie de calitate. Copilele au parte de lecţii suplimentare după orele de curs, pe care le urmează la şcoala din sat, dar şi de ore particulare de muzică instrumentală. „De la un an la altul, ele se măresc, trebuie bani peste tot, dar din moment ce Maica Domnului mi le-a dat, cred că mă va ajuta până la capăt. Sunt mulţumită de ele. Se comportă ca şi cum Dumnezeu mi le-a trimis de undeva, dintr-un loc ales“, încheie „mami“ cu broboane de rouă în ochi.

Am lăsat în urmă Mărcuşul, în sunet de toacă - Alexandra şi Florentina s-au întrecut în a impresiona cu talentul lor. Din proprie iniţiativă, Nicoleta şi Maria mi-au încărcat braţele cu margarete culese din poiană. Le-am promis că mă voi întoarce, iar în Ardeal, când îţi dai cuvântul, trebuie să ţi-l îndeplineşti, după cum am învăţat de la maica Serafima. Până la următoarea întâlnire, mi-am pus în gând să le spun tuturor apropiaţilor despre copiii dăruiţi de Maica Domnului măicuţei stareţe şi celor trei surori de la Mănăstirea Mărcuş. Împreună, prin mici donaţii, putem contribui la creşterea lor armonioasă, având ca încurajare cuvintele înţelepte ale părintelui Nil, duhovnicul mănăstirii, plecat prea devreme dintre noi: „Nu există milostenie mai mare decât cea făcută orfanilor. Singuri pe lume, ei sunt adevăraţii copii ai lui Hristos. Ei vor vedea primii Împărăţia lui Dumnezeu“.

Pentru donaţii: