În căutarea unei clipe de linişte, am găsit, departe de lumea dezlănţuită, cum ar spune titlul cărţii unui scriitor britanic din secolul trecut, Mănăstirea Glavacioc. Ridicat în zona de confluenţă a trei judeţe, Argeş, Dâmboviţa şi Teleorman, în locul unde altădată îşi dădeau întâlnire dumbrăvile Vlăsiei şi codrii Teleormanului, ansamblul monahal de aici rămâne un însemn viu al credinţei de odinioară a românilor nord-dunăreni, credinţă trează în sufletele celor ce vieţuiesc şi astăzi aici. Pictura lăcaşului, vechile pisanii şi pietrele funerare ale boierilor pământeni sunt mărturia unei lecţii de iubire pentru biserică şi neam, predată de ctitorii Glavaciocului urmaşilor lor.
Pentru cine vine dinspre Capitală, drumul către mănăstire este uşor. Poate merge cu maşina pe autostrada Bucureşti-Piteşti şi la kilometrul 70 părăseşte drumul principal şi face dreapta, dar nu pentru a merge spre Găeşti, ci traversează pasarela spre comunele Petreşti, Vişina, Fierbinţi, Şelaru, Ştefan cel Mare. Ultima comună include satul Glavacioc, unde se află şi mănăstirea.
Dacă, dimpotrivă, venim dinspre Piteşti, putem să alegem fie ruta pe autostradă, fie şoseaua Piteşti-Videle, de la care ne abatem la dreapta când indicatorul ne arată comuna Ştefan cel Mare.
Ce te uimeşte în Glavacioc este faptul că toate uliţele satului au nume de domnitori sau de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe din Ţara Românească sau Moldova. Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab, Matei Basarab, Mihai Viteazul sau Mitropolitul Varlaam, Mitropolitul Dionisie al II-lea, Grigorie Dascălul şi alte nume politice şi eclesiastice medievale importante îţi pot aminti o simplă plimbare prin sat.
Din 1858 până în 1991 nu a existat obşte de călugări în Mănăstirea Glavacioc. Biserica a rămas doar ca lăcaş de închinare pentru credincioşii satului. Prin hotărârea Sfântului Sinod şi la iniţiativa Preasfinţitului Calinic al Argeşului şi Muscelului, a fost reaprinsă flacăra vieţuirii monahale, cu rânduială de slujbe zilnic. Părintele stareţ Casian Creţu era pe atunci diaconul episcopului de la Curtea de Argeş. A găsit aici biserica în degradare avansată. Dar cu răbdare şi râvnă, în cei peste 20 de ani de când şi-a ales drept casă Glavaciocul, nu a renunţat să lucreze la înfrumuseţarea şi întreţinerea acestui lăcaş unde se înalţă neîncetat rugăciune către Hristos şi Maica Sa.
Bucuria slujirii lui Hristos
Lumina şi liniştea cu care te întâmpină chipul părintelui Casian îţi dau siguranţa omului care trăieşte în Dumnezeu zi de zi, cu bucurie, fără crispare sau teamă. Stând de vorbă cu el, îţi dai seama că este făcut pentru locul acesta, că parcă s-a născut în biserică. Nimic nu-i este străin sau ostil. După ce ne-a prezentat biserica şi împrejurimile mănăstirii, ne-a pus la masă. A venit şi părintele din sat, Dan Stancu. Se ştie că în unele cazuri, între slujitorii mănăstirii şi preotul satului unde e aşezat lăcaşul monahal, nu e foarte mare prieteşug. Dar, la Glavacioc, prietenia e la loc de cinste. Stareţul îl ajută pe preotul de mir, care, la rândul lui, îl vizitează când e vreo nevoie de ceva din sat.
"Îmi aduc aminte ca acum de clipa când am ajuns la Glavacioc, se destăinuie stareţul Casian. Deşi originar din Piatra Neamţ, am vrut să mă închinoviez la Cernica, dar Dumnezeu avea cu mine alt plan. Am ajuns la Curtea de Argeş şi, venit la o sfinţire de biserică în comuna Ştefan cel Mare, însoţindu-l pe ierarhul locului, PS Calinic pe atunci, am auzit că în apropiere se află o mănăstire. Era vară, totul era verde în jur. Mi-a plăcut locul. Dar ruina în care se afla biserica mănăstirii m-a cutremurat. L-am rugat pe Preasfinţitul să mă lase aici. Nu a fost de acord la început, dar până la urmă m-a lăsat. Aşa a reînceput viaţa monahală la Glavacioc."
Înapoi cu 600 de ani
Date certe despre înfiinţarea mănăstirii nu există, dar se consideră că are legătură cu epoca lui Mircea cel Bătrân (1386-1418). Prima atestare documentară este din anul 1441, când Vlad Dracul confirmă ca proprietate a monahilor un sat dăruit de banul Radu. Radu, primul dregător cu această funcţie din sfatul domnesc al lui Mircea cel Bătrân înainte de anul 1400, constituie indiciul despre existenţa unei obşti de călugări înainte de începutul secolului al XV-lea.
"Toată istoria ctitoriei domneşti de la Glavacioc se desfăşoară în jurul unei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului, ne mărturiseşte stareţul mănăstirii, părintele Casian Creţu. Se crede că ea a fost găsită într-un corn de un cioban care a luat-o cu sine acasă, de unde ea a dispărut în mod miraculos. Ciobanul nu a dat importanţă acestui fapt, dar, mergând din nou cu oile la păscut unde fusese mai înainte, a aflat icoana în acelaşi loc de unde o luase. Atunci s-a făcut cunoscută minunea şi datorită acestei icoane s-a pus temelia unei biserici de lemn în jurul căreia s-a ridicat apoi mănăstirea."
Profesorul Constantin C. Giurescu socotea Mănăstirea Glavacioc ca fiind Mănăstirea Strugalea, menţionată într-un document din 11 mai 1409, scris în cetatea Giurgiului. În respectivul document, domnitorul Mircea cel Bătrân scutea de taxe un sat ce se cheamă Pulcouti, dăruit mănăstirii, iar într-un alt înscris din vremea lui Radu cel Mare sunt menţionate două sate, Călugăreni de pe Neajlov şi un alt sat, cu acelaşi nume, aflat pe râul Teleorman.
"Noi n-am mai văzut în această ţară vreo biserică asemenea acesteia…"
Dar bisericuţa de lemn nu a avut o existenţă prea lungă. Invazia otomană din anul 1462 a distrus-o, astfel că nepotul lui Mircea cel Bătrân, Vlad al IV-lea Călugărul, a rectitorit mănăstirea distrusă, ridicând o biserică de zid şi înzestrând-o cu moşii. Dar ce a făcut ca Vlad să devină cel mai important ctitor al mănăstirii? Istoria consemnează că acesta vizita adesea mănăstirea şi chiar locuia aici o bună bucată din an. Mănăstirea are în vale un izvor care curge de sus din deal, de sub biserică. Domnitorul suferea de o boală de stomac, dar bând apă de la izvor, s-a vindecat neputinţa lui. Ca recunoştinţă, Glavaciocul a fost folosit ca reşedinţă domnească, unde noul ctitor va fi şi înmormântat în septembrie 1495. Binefăcătorii mănăstirii nu au încetat să-i ajute pe monahii vieţuitori aici. Radu cel Mare, fiul lui Vlad Călugărul, Hamza, banul Craiovei, Marga cea tânără, fiica lui Matei, banul din Caracal, Alexandru al II-lea Mircea sunt doar câţiva dintre membrii familiilor domneşti care au sprijinit bunul mers al mănăstirii. Mai multe hrisoave de la curtea Ţării Româneşti, din vremea lui Neagoe Basarab (1512), Mihnea al II-lea Turcitul (1580) sau Matei Basarab (1643 şi 1645), dovedesc că mănăstirea a fost constant în atenţia domnitorilor munteni.
Ruinele celei de-a doua biserici, după prima, de lemn, au fost descoperite în urma săpăturilor efectuate de Muzeul Judeţean Argeş în anul 2005.
Cea mai completă şi amănunţită imagine a mănăstirii ne-o oferă notele de călătorie ale arhidiaconului Paul de Alep, însoţitorul patriarhului Macarie al Antiohiei, veniţi în Ţara Românească la jumătatea secolului al XVII-lea. Primul scria în jurnalul său: "20 august 1653. Sâmbătă ajunseserăm la o mănăstire cu hramul Bunei Vestiri, numită Glavacioc, zidită de unul din vechii bei al cărui nume e Neagor Voievod în unirea cu Petru Vodă; de la fundarea sa sunt chiar 170 de ani (1483, n.n). Biserica este mare şi cu o frumoasă structură arhitectonică, având două cupole - una deasupra năvii, alta deasupra corului. Pe cele patru arcuri sunt stâlpi pe care e cupola răzimată. Noi n-am mai văzut în această ţară vreo biserică asemenea acesteia. Seamănă mult cu biserica Ada din Tripoli. Chiliile mănăstirii sunt toate de piatră".
Denumirea satului şi, implicit, a mănăstirii de Glavacioc a fost atribuită fie datorită înfăţişării locului cu nume slav, mănăstirea fiind aşezată pe o colină la marginea satului, de unde apelativul de Glavacia. Bogdan Petriceicu-Hasdeu afirma că forma veche a numelui mănăstirii era Glavaciov, ulterior devenit Glavaciog, ultima formă, cea actuală, apărând după secolul al XVIII-lea. Oamenii satului cred că numele aşezării unde locuiesc vine de la aflarea în albia râului omonim a unui craniu (gleava) de la un boier străin (ciocoi), luptător pentru independenţa de sub turcii care l-au urmărit. Fiind aproape de Dunăre, păgânii l-au decapitat şi i-au aruncat capul într-un pârâu care curge la poalele mănăstirii. Şi legenda spune că trecătorii care îşi urmau drumul prin aceste locuri îşi clătinau capetele spunând: "Aici este gleava ciocoiului nostru". De aici ar proveni denumirea de Glavacioc, care se păstrează până în zilele noastre.
Biserica a avut parte de mai multe renovări de-a lungul timpului, trei fiind de importanţă notabilă.
Prima e opera lui Mihnea al II-lea Turcitul, care a construit chiliile şi clopotniţa din piatră.
A doua restaurare, între 1701 şi 1704, aparţine domnitorului Constantin Brâncoveanu, egumen fiind ieromonahul Ştefan. În această perioadă sunt refăcute casa domnească şi pivniţa mănăstirii.
"E trist, Domnule Ministru…"
Dar la începutul veacului al XIX-lea, în urma unui cutremur, biserica se dărâmă.
Este refăcută din temelii de Eforia Şcoalelor prin boierul paharnic Costache Faca, un revoluţionar paşoptist. Pictura cea veche, restaurată, este din timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, deci începutul perioadei moderne din Ţara Românească.
Pe latura de apus a bisericii sunt trei tablouri votive în mărime naturală care-l înfăţişează pe mitropolitul Ungro-Vlahiei, Neofit, apoi pe Costache Faca. Acestuia i s-au dat în grijă toate domeniile mănăstirii, cu obligaţia de a aduna veniturile necesare restaurării mănăstirii. Nu s-au folosit cele mai bune materiale de construcţie, mănăstirea intrând din nou în ruină. Reforma lui Cuza o găseşte deja închisă, pentru că este consemnată o întâmpinare făcută de către egumenul locului, arhimandritul Misail, către Ministerul Instrucţiunii în 1858: "Sosind timpul în care nu mai poate fi locuit într-o casă căreia îi lipseşte uşi, ferestre, duşumele şi parte din învelitoare, iar mai cu seamă bisericii după ce că-i lipseşte ferestrele fiind căzute, apoi ameninţă şi pericol, precum din ordinul sfintei Mitropolii, s-a dat voie a se închide. E trist, Domnule Ministru, a ne uita la zidurile bisericii şi să nu putem merge într-însa spre slujbă. Suntem aici ca să suferim lipsa ei, căci glasul ce am ridicat strigând să ni se repare mănăstirea ni s-a răguşit; nu mai avem nici unde trăi, căci au căzut uşi, ferestre, tavanul, pericol ce ar face să se pună la cale reparaţia mănăstirii".
Cu toate acestea, în secolul trecut, mai exact prin 1940, a existat un slujitor al bisericii, preotul Ilie Diaconescu, care, prin demersurile sale la autorităţile în drept, a reuşit demararea lucrărilor de restaurare şi refuncţionalizare a vechii ctitorii domneşti.
"E greu să compensezi 150 de ani de nelucrare, spune părintele stareţ. Asta am încercat să facem noi acum. Au trecut peste 20 de ani de când suntem aici şi cu ajutorul lui Dumnezeu nu deznădăjduim de mila Lui", adaugă acelaşi părinte privind către tânărul ierodiacon Metodie, vieţuitor şi el la Glavacioc.
