Astăzi, ca în fiecare an la 11 aprilie, îl prăznuim pe Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. Pentru doritorul înţelegerii rostuirii trecătoarei noastre vieţi pământene, a merge la Mănăstirea Cernica, din vecinătatea Bucureştilor, naşte speranţa unei posibile înluminări şi şansa sigură de a te întâlni cu sfântul la el acasă. Dar pentru acestea trebuie să te lepezi de neîncredere, să te îmbraci în răbdare, să înveţi să taci, şi mai ales să crezi în şansa de a te întâlni cu el. Şi, fii sigur, sfântul nu va întârzia să se arate şi să vorbească pe limba ta.
În prezilele prăznuirii sale, am mers şi eu la Cernica pentru a mă întâlni cu Sfântul Calinic, cel cu "milostivire de samarinean, ce arde pentru întreaga zidire", cum spune şi acatistul lui. Bântuit de nepricepere, jumulit de griji, cercat la suflet cu tăciunele ispitei, provocat de neajunsurile zilnice ale lumii în care te topeşti, când ajungi faţă în faţă cu sfântul vrei să-i vezi chipul. Să-i atingi veşmântul şi să-i ceri o minune. O simplă minune care să te schimbe. Ce l-ar costa pe el lucrul acesta?
Cum vorbeşte sfântul cu glasul părinţilor
Pipăi aerul, îi cauţi mâna, decupezi din zidirea cuvintelor icoane în care să-l înrămezi pentru a-l lua cu tine acasă de tot şi eşti gata să-i faci orice jurământ numai să te schimbe. Să fii altul. Să fii altfel. Oricum, mai bun. Mai liniştit. Mai fără de nevoi. Mai fără de tine, rătăcitorul.
Şi de ţi se va părea că toate acestea nu ţi se întâmplă la Cernica, vei spune alor tăi de acasă că totul este doar scornire. Legende cusute cu mătasea broaştei. Şi renunţi. Renunţi să mai speri. Să mai crezi în minuni. În ajutorul sfântului care, uite, a întârziat chiar şi la întâlnirea cu tine.
Cu mine s-a întâmplat însă altfel. Eu chiar l-am întâlnit pe Sfântul Calinic şi pot să mărturisesc acum că el este acolo. Că mi-a vorbit. Şi chiar că l-am văzut păşind agale pe aleile cetăţii. La Cernica - semn că am ajuns la el cu inima înveşmântată în cele necesare - Sfântul Calinic a vorbit cu mine prin glasul smeriţilor părinţi, prin lucrurile pe care le-a atins şi pe care mi-a îngăduit să le văd şi să le fotografiez, prin tăcerea preaplină de lucrare a sfintelor sale moaşte, prin mărturiile credincioşilor, prin aerul dulce-gălbui de salcie înflorită scuturat peste ape, prin nesomnul scaunului în care se odihnea, prin mult prea multele fapte şi lucrări zilnice care rodesc în această cetate a Ortodoxiei din marginea Bucureştilor.
Canonizarea sfântului a învins Securitatea
Despre viaţa şi minunile Sfântului Calinic de la Cernica s-ar putea crede că se ştie aproape totul. Că nimic nu ar mai putea răsări din colbul trecutelor vremi. E numai o părere. O recunoaşte şi părintele Ignatie Grecu, cel care, cu multă smerenie, mi-a mărturisit: "Despre Sfântul Calinic nu se vor sfârşi niciodată cuvintele. Nesfârşită este marea, nesfârşit este aerul. La fel şi cuvintele despre el şi despre ceilalţi sfinţi, pentru că ei sunt slujitorii lui Dumnezeu".
Dar în dimensiunile unui reportaj nu este loc pentru a cuprinde, din păcate, întreaga viaţă a sfântului. De aceea, voi relata doar câteva secvenţe, poate cunoscute de unii, necunoscute sigur de mulţi, lăsându-vă bucuria de a le completa dumneavoastră cu altele şi altele.
Cine îşi putea imagina în 1955, în plină epocă poststalinistă, că Biserica Ortodoxă Română va avea curajul să-şi canonizeze primul sfânt, sub ameninţările făţişe ale Securităţii?
La 23 octombrie 1955, într-o duminică, pornea de la Biserica "Sfântul Pantelimon" spre Mănăstirea Cernica o impresionantă procesiune cu zece episcopi, mitropoliţi şi arhierei ortodocşi din alte ţări, ierarhii Sinodului Bisericii noastre, în frunte cu patriarhul Justinian, peste 300 de stareţi de mănăstiri, vicari eparhiali, consilieri, protopopi, preoţi, sute de călugări şi călugăriţe şi o mare de credincioşi care urmau să participe la slujba de canonizare a Sfântului Ierarh Calinic.
Stăteau oamenii pe câmp în genunchi. Veniseră până şi părinţii de la Frăsinei, iar maicile de la Pasărea au mers toată noaptea prin pădure ca să ajungă la timp. Securiştii erau pe acoperişurile clădirilor din mănăstire, prin copaci, printre oameni.
Cu o zi înainte, sfintele moaşte, scoase din mormântul din pridvor, fuseseră aşezate în raclă. "Efrem, Mitropolitul Basarabiei, ungea fiecare os cu mir. Eu le ştergeam cu procoveţe, iar părintele Augustin Mateescu, eclesiarhul, le aşeza în raclă. Peste noapte, a venit autopsierul pentru a le aşeza în poziţie anatomică", povestea cu ani în urmă părintele Nicodim Bujor. "Îmi amintesc totuşi că în mormânt nu s-a găsit un omoplat al sfântului. Mai târziu, stareţul Mănăstirii Frăsinei, părintele Simeon Combie, a mărturisit că este la ei, la Frăsinei, şi că părinţii îl luaseră la parastasul de şapte ani ai sfântului", avea să declare părintele Nicodim Bujor într-un interviu acordat în 2006 lui Silviu Andrei Vlădăreanu. După alte informaţii, moaştele au fost spălate şi aşezate în raclă de însuşi Justinian, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române din vremea respectivă.
Acelaşi nepreţuit părinte pomenit mai sus, trecut la Domnul la sfârşitul lunii ianuarie 2011, a fost cel care i-a scris acatistul, iar în ziua canonizării s-a slujit cu o Sfântă Evanghelie dăruită mănăstirii de Elisabeta (Safta) Brâncoveanu.
Clipele de neuitată şi înălţătoare trăire ale canonizării au fost pe măsura credinţei şi smereniei Sfântului Calinic. Cel care nu mânca niciodată carne, cel care se odihnea numai pe un scaun de lemn, pe care şi dormea, cel care, după întoarcerea din demnitatea de episcop al Râmnicului la Cernica, a trăit un an ca un simplu monah, până în ziua de 11 aprilie 1868 când, după 81 de ani de viaţă îngerească, era chemat de Dumnezeu la Sine.
Sfântul Calinic, stareţul pe veci al Cernicăi
Astăzi, la Cernica, se trăieşte într-un fel anume sfinţenia sfântului. O mărturisesc părinţii. O simt credincioşii. "În ceea ce mă priveşte, am observat că odată cu intrarea mea în această mănăstire s-a schimbat ceva. Nu mai este de glumit când trăieşti în preajma unui sfânt. Nu mai poţi face voia ta. Trebuie să fii în cuviinţa lui. Sfântul Calinic, chiar dacă nu-l vedem, prezenţa lui se simte. Părintele Nicodim Bujor mi-a spus că Cernica nu are stareţ decât pe Sfântul Calinic. Şi aşa e. Cel ce nu face voia lui şi nu respectă rânduiala pusă de el este certat cu dragoste de sfântul. Am simţit şi eu lucrul acesta şi m-am înspăimântat. Aici, nu mai păşim cu paşii noştri. Păşim cu paşii sfântului.
Sfântului Calinic îi plac tăcerea, rugăciunea, postul şi privegherea. Şi noi, în această lume atât de controversată, atât de zgomotoasă şi debusolată, trebuie să învăţăm să tăcem. A tăcea într-o mănăstire înseamnă a-ţi aduna mintea astfel încât să ţi-o pui slujitoare pe altarul inimii. Înseamnă a coborî în sine şi a-ţi revizui total comportarea faţă de lume, faţă de tine însuţi şi faţă de Dumnezeu. Tăcerea este o taină. Nu se poate tăcea oricum şi oricând. Tăcerea este o cale spre rugăciune", îmi mărturiseşte părintele Ignatie Grecu.
Pentru doamna Matilda Chezan din Bucureşti, pe care am întânit-o la Cernica, rugăciunea la moaştele Sfântului Calinic este "vremea când trebuie să-mi ordonez zilele, programul, viaţa, pentru că nădăjduiesc ca sfântul să-mi mijlocească rugăciunile către Dumnezeu". Iar pentru doamna Georgeta Burlacu, tot din Bucureşti, venirea la Sfântul Calinic înseamnă "ajutor, iubire, speranţă şi apropiere de Dumnezeu". La fel şi pentru copiii unei şcoli din Otopeni, care veniseră pentru prima dată să se întâlnească cu sfântul.
Părintele Ignatie mi-a spus şi lucruri mai puţin ştiute până acum despre sfântul sub ascultarea căruia îşi rânduie ascultările zilei. De la cuvioşia sa am aflat că Sfântul Calinic, când a construit această mănăstire în Ostrovul "Sfântul Gheorghe", a avut o vedenie: "I s-au arătat Sfinţii Ierarhi Nicolae, Mare Mucenic Gheorghe şi Cuviosul Stareţ Gheorghe, care i-au spus să purceadă la ridicarea cetăţii aici, unde se află astăzi. În acelaşi timp, aceeaşi vedenie a avut-o şi duhovnicul său, părintele Pimen, care a plecat cu barca din Ostrovul "Sfântul Nicolae" spre ucenicul său să-i anunţe vestea. Şi în timp ce cobora din barcă, Sfântul Calinic tocmai îşi pusese rasa să plece spre duhovnic cu acelaşi gând. Şi vestea şi-au comunicat-o pe drum".
Am mai aflat că Sfântul Calinic a pus cu mâna lui ultima cărămidă în cheia de boltă a fiecărei clădiri din mănăstire, şi nici un cutemur nu le-a distrus până astăzi. Şi-n această chinovie de suflet a avut şi celelalte vedenii legate de sfârşitul lumii, de Cuza, de cele două războaie mondiale şi de alte evenimente.
"Nu trebuie uitat de noi, călugării, că Sfântul Calinic este prezent totdeauna aici. Asta se vede şi din felul în care se schimbă stareţii. Toţi cei veniţi din altă parte au plecat pentru că nu s-a respectat diata (testamentul) sfântului, care spune să fie aleşi stareţi numai din această chinovie, pe care episcopul să-i confirme", mai spune părintele Ignatie.
Urmele şi faptele sfântului, vii până astăzi
Fapte extraordinare, vii, despre acest loc în care Sfântul Calinic a fost stareţ peste 33 de ani emoţionează aflându-le şi zidesc adânc cetatea sufletului şi astăzi.
De pildă, în cel mai falnic stejar de la Cernica, sub care a stat şi sfântul, bate o inimă. De mult, un părinte bătrân a pus o icoană în pom. Şi pomul a tot crescut, a tot crescut până a acoperit-o cu trupul său.
În casa Cuviosului Stareţ Gheorghe, venea de jos din Ostrovul "Sfântul Nicolae" să se nevoiască, de luni până sâmbătă, părintele Pimen, duhovnicul Sfântului Calinic. Duminica se împărtăşea, mergea la chilie, iar de luni o lua cu nevoirea de la capăt.
Tot în această casă, în picioare şi astăzi, pe vremea stareţului Visarion Ionescu, veneau Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale, în Săptămâna luminată, imediat după Înviere. Maiorescu aducea două lumânări de ceară pe care le lăsa în biserică, vorbea cu stareţul Visarion, iar ceilalţi trei se plimbau prin curtea mănăstirii, odihnindu-se pe nişte bănci din cimitir, care se pot vedea şi acum.
Cei doritori vor afla şi despre fraţii Orest şi Anastasie Baldovin, ucenicii Sfântului Calinic, care, după plecarea lui la Domnul, s-au retras la chilia Sfântului Ipatie din Muntele Athos. Vor afla şi despre acea Joi Mari de 28 martie 1868, când sfântul a chemat la sine şapte preoţi care i-au slujit Sfântul Maslu, şi despre ziua de Paşti când s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Vor afla şi despre zorii zilei de joi, 11 aprilie, când după ce un preot i-a citit Utrenia s-a făcut sănătos definitiv şi s-a sculat şi s-a îmbrăcat cu hainele de îngropare, i-a binecuvântat pe cei de faţă şi şi-a dat duhul în mâinile Domnului, rezemat cu capul pe pieptul părintelui Ghermano. Vor afla şi despre înmormântarea sa de sâmbătă, 13 aprilie 1868, la care a participat mitropolitul primat al României, Nifon, împreună cu un numeros sobor de ierarhi şi preoţi. Sau poate despre testamentul său în care spune că în viaţă a agonisit doar "sfinte cărţi". Şi, dacă vor dori, vor mai afla şi despre cum s-a încercat otrăvirea lui, despre broaştele care tac şi acum în lac în apropierea locului unde se ruga, vor vedea camera în care s-a nevoit, biroul la care a lucrat, veşmintele, mitra, însemnele arhiereşti pe care le-a purtat şi multe, multe alte semne ale trecerii lui, ca să poată mărturisi apoi, ca şi mine, despre întâlnirea cu el. Şi, cine ştie, poate vor avea şansa să se întâlnească şi cu vreunul dintre sutele de sfinţi neştiuţi din rândul celor aproape 3.000 de călugări din pomelnicul mănăstirii, care ne slujesc în cer, dar locuiesc cu trupul în "pământul înverzit al Cernicăi", cum spune părintele Ignatie.
