Interzis în trecut, uitat în prezent

Românul are o "calitate" deosebită, aceea de a dormi pe adevăr, pe ceea ce-l defineşte şi-i poate consolida viitorul. În această situaţie se află şi cei mai mulţi locuitori ai comunei Bulbucata, unde s-a născut scriitorul, omul politic, filosoful şi teologul Nichifor Crainic, pseudonimul literar al lui Ion Dobre, de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc astăzi 40 de ani.

Comuna vlăsceană Bulbucata pare că l-a uitat şi părăsit pe cel care i-a adus faimă odinioară, punând preţ mai degrabă pe valorificarea celor materiale, adică a pământului neînsufleţit, a afacerilor imobiliare, decât pe zestrea spirituală şi a pământului însufleţit de Dumnezeu, adică pe om în sine. Cu toate acestea, în Bulbucata au mai rămas urmaşi din familia Dobre şi oameni care se luptă să menţină vie personalitatea celui care a fost mentorul părintelui Stăniloae şi pe care l-a admirat părintele Arsenie Boca. Firul vieţii lui Nichifor Crainic se aseamănă interesantei istorii a localităţii sale natale, ambele supuse unor prefaceri cu privire la nume, şi comorile amândurora tind să fie îngropate în adâncuri de nimeni ştiute.

Istoria tumultuoasă a unui sat

Bulbucata, până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, avea denumirea de Velea, vechea vatră a acestui sat fiind localizată pe dealul din apropierea localităţii actuale, datorită descoperirii unor fragmente de ceramică din epoca bronzului.

Velea a atras din cele mai vechi timpuri oameni deosebiţi, din diferite locuri, precum numeroşii pelerini creştini ce doreau să ajungă la Locurile Sfinte, de aici şi menţionarea localităţii Velea în ,,Itinerarul de la Bruges" ca fiind un loc pentru odihnă, mai ales că în apropiere se afla şi Mănăstirea Babele, potrivit cercetărilor, cel mai vechi aşezământ monahal din Vlaşca, dispărut în negura istoriei, şi peste ruinele căruia s-a înălţat biserica din satul vecin Neajlov. Topos spiritual important pentru credincioşii care îşi asumaseră purtarea crucii, Velea a însemnat şi un important topos social, acesta fiind punctul de răscruce al unor drumuri medievale. Această faimă a urmărit localitatea Velea timp de câteva secole, la acest fapt contribuind şi importanţa strategică a locului, lucru remarcat şi de primii domnitori ai Ţării Româneşti. "Velea este foarte des menţionată în izvoarele medievale, fiind o localitate de intersecţie a unor vechi drumuri medievale, unul cobora de la Târgovişte, pe malul stâng al Neajlovului, celălalt venea dinspre Bucureşti spre Zimnicea. Bătrânii locului vorbesc şi acum de drumul Zimnicei, situat astăzi între Letca Veche şi Letca Nouă. Prima atestare documentară a localităţii Velea este cea a domnului Basarab cel Tânăr, care la 23 martie 1482 a înzestrat Mănăstirea Snagov cu mai multe sate, între care s-a aflat şi jumătate din satul Velea, moara, vama şi un obroc anual în bani, grâu şi orz, iar mai târziu a fost închinat şi Mănăstirii Glavacioc de către Vlad Voievod Călugărul, cel care se presupune că a fost călugăr la Schitul Babele, situat între Bulbucata şi Babele, astăzi dispărut. Ne mândrim şi cu amintirea localităţii noastre în itinerarul armatelor celor doi domni Mihai Viteazul şi Ştefan Răzvan al Moldovei, respectiv principele Sigismund Báthory al Transilvaniei, care veneau dinspre Bran către Giurgiu, în octombrie 1595, după ce în prealabil, în luna august, se obţinuse victoria de la Călugăreni. De asemenea, pe teritoriul acestei localităţi s-au descoperit şi nişte monede romane din secolele IV-V, care acum se află la Muzeul Naţional de Istorie al României", povesteşte cu bucurie prof. Andrei Cornel, directorul instituţiei de învăţământ din localitate.

Din cauza războaielor, a epidemiei de ciumă, dar şi a oltenilor care au părăsit meleagurile natale din cauza incursiunilor turceşti, vatra satului Velea a coborât mai în vale, schimbându-se astfel şi denumirea, Bulbucata, menţionată pentru prima dată în timpul lui Caragea Vodă, într-un litigiu în care boierul satului se judeca cu ţăranii liberi pentru viile din sat. "Denumirea de Bulbucata, presupune Nichifor Crainic în "Zile albe, zile negre", ar veni de la vechea moară cu bulboacă, ce funcţiona pe apa Neajlovului. De asemenea, mai este o părere, potrivit căreia la intersecţia drumurilor de lângă vechea vatră a satului Velea exista un han, unde era o hangiţă bulbucată la care venea un mare haiduc din Vlaşca, Gheorghe Tunsu, un candidat la diaconie pentru schitul de la Babele, dar contextul în care el a părăsit mănăstirea, pe care tot el avea să o jefuiască de odoarele bisericeşti, nu se cunoaşte. Cu toate acestea, Gheorghe Tunsu era un om educat, se spune că avea relaţii cu generalul rus Pavel Kiseleff. El a venit din Oltenia, fie la cumpăna dintre veacuri, când oltenii au fugit de pe meleagurile lor de frica lui Pazvanoglu, paşă de Vidin, sau Pazvante Chioru, după cum îi spuneau românii, care făcea incursiuni devastatoare în zona Olteniei, fie odată cu pandurii lui Vladimirescu, la 1821, alături de care a şi luptat. Influenţa haiducului Gheorghe Tunsu a fost una destul de importantă, deseori ataca oraşele turceşti de pe malul drept al Dunării, până astăzi rămânând toponimul "poteca lui Gheorghe Tunsu", dar şi urmaşi, între care mă număr şi eu, fiindcă străbunica mea a fost sora lui", a mai spus directorul Andrei Cornel.

"Au fost plătiţi să-l huiduie şi să-l fluiere"

Anii au trecut peste satul Velea. Monumente, case, biserici, oameni s-au cufundat în întunericul pământului şi al trecutului, doar amintirea unor oameni şi a faptelor lor mai scapără licăriri de lumină, aşa cum se întâmplă cu Nichifor Crainic care, deşi nu a avut un aport deosebit la înflorirea spirituală a comunei, cu sufletul a rămas mereu pe meleagurile natale. "Foarte puţini oameni ai zilelor noastre l-au cunoscut. Urmaş al oltenilor care se stabiliseră în Velea, el a devenit o mare personalitate a neamului românesc, dar una interzisă. Înainte să moară, în 1973, a venit în localitatea natală, dar a plecat cu un gust amar. Primarul comunist de atunci a angajat un grup de oameni, beţivi de prin sat, să-l huiduie şi să-l fluiere, aceasta din cauza asocierii lui de către securişti cu mişcarea legioară, ei neavând habar nici de scrierile sale, nici de personalitatea sa. Tot dintr-un exces de zel, şi frumoasa lui casă a fost dărâmată. Practic, Crainic a rămas în Bulbucata doar cu sufletul, fiindcă prea multe lucruri nu a făcut pentru Bulbucata, în afară de opera lui, care este de o valoare extraordinară. De câţiva ani, mă lupt să-i fac cunoscută personalitatea. În 2005, am realizat în sat un muzeu, dar a fost spart şi au fost furate numeroase obiecte de colecţie şi valori numismatice, fiind nevoit să-mi mut colecţia la Centrul eparhial al Episcopiei Giurgiului. Am editat între 2004 şi 2006 o revistă lunară, "Şesuri natale", la Şcoala "Constantin Spânişteanu", învăţătorul lui Crainic, dar apariţia ei ne-a fost interzisă. A fost o amplă mişcare culturală, dar, din păcate, nu toată lumea înţelege, de vină fiind politica şi interesul financiar. Cu toate acestea, mă străduiesc să-i ridicăm un bust în faţa şcolii vechi din Bulbucata, singura clădire ce ne aduce aminte de el, şi să denumim această instituţie de învăţământ cu numele lui", mărturiseşte cu speranţă Andrei Cornel, directorul şcolii din localitate.

Nichifor Crainic este înmormântat în cimitirul "Sfânta Vineri" din Bucureşti, iar pe crucea lui profesorul Andrei Cornel a inscripţionat chiar cuvintele lui Crainic: "Acei care vor să ştie cine am fost să mă caute în scrierile mele, în revista "Gândirea", al cărei mentor am fost, în cursurile de la Facultatea de Teologie, la Academia Română, printre membrii căreia am fost, acolo sunt eu. Sub cruce e un pumn de ţărână".