A trece pragul Mănăstirii Văleni din județul Argeș înseamnă să prelungești bucuria oferită de plaiurile subcarpatice argeșene cu aceea de a te afla într-un loc în care rugăciunea și tradițiile culturale merg mână în mână. Viața celor 18 monahii împreună cu maica stareță Eliodora Papuc se desfășoară ca într-un muzeu viu. Între zidurile Mănăstirii Văleni totul este autentic și valoros, începând cu vechea stăreție din veacul al 17-lea, continuând cu biserica-bolniță de la 1888 și cu chiliile care au aproape un veac, neuitând de multele obiecte și cărți de patrimoniu din biserică, ateliere și bibliotecă.
De jur împrejurul locașului „Adormirea Maicii Domnului” se află superbele chilii, în fapt, case țărănești argeșene, cu cerdacuri și ferestre de lemn ca acum 100 de ani, toate locuite de maici.
Primul locaș de rugăciune l-a ridicat pe acest loc călugărul Zosim, în 1664. Era o biserică de lemn închinată Sfintei Treimi, înălțată pe terenul primit moștenire de la tatăl său, boierul Grădișteanu. În primii ani, a înființat, pe lângă biserică, o școală gratuită de patru ani pentru copiii oamenilor săraci. Cu timpul, daniile de moșii și terenuri au ajutat la formarea unei obști de călugări. În timpul războiului ruso-austro-turc (1787-1792), biserica a fost ruinată, iar călugării au fugit în Transilvania. Biserica a mai suferit refaceri în 1812 și 1829. Monahii de la Văleni au luptat nu numai cu rugăciunea, ci și cu armele în Războiul de Independență (1877-1878), după cum atestă și crucea memorială „Elisabeta” din curtea mănăstirii. Așezământul a fost transformat ulterior în mănăstire de maici. În 1885, s-a construit prima biserică de zid, tot cu hramul Sfintei Treimi, iar trei ani mai târziu a fost ridicată și biserica-bolniță „Învierea lui Lazăr”, pictată de Ilie Petrescu, tatăl celebrului Costin Petrescu. Distrusă de cutremurul din 1940, biserica mare a fost reconstruită între 1948 și 1952 și dăinuiește și astăzi, având hramul „Adormirea Maicii Domnului”.
Povestea maicii Taisia Bârdici
Dar gândul tainic cu care mersesem la Mănăstirea Văleni era de a o întâlni pe venerabila maică Taisia Bârdici, de 94 de ani, fostă stareță a așezământului. Speram să-mi poată povesti din viața sa lungă câteva întâmplări pe care le știam demne de un materic. În după-amiaza acelei duminici, bătrâna monahie se odihnea într-un fotoliu. Mă aflam în compania unor rude ale ei, iar maica asculta bucuroasă veștile despre cei din neam, dar, văzând că abia avea putere să vorbească cu nepoții, am renunțat la gândul inițial.
Maica Cristofora Marian, egumena mănăstirii, care o îngrijea pe fosta stareță, s-a oferit să-mi povestească din istoricul așezământului lucruri care aveau legătură și cu maica Taisia. „În anul 1959, când s-a dat decretul 410, prin care au fost desființate multe mănăstiri din țară, și Mănăstirea Văleni a fost desființată. Doar maica Taisia a rămas aici, singură. Trăgea clopotul, bătea toaca, îndeplinea pravila. Comuniștii au organizat în incinta mănăstirii o școală pentru copii cu handicap mintal, dar numai pentru doi ani, întrucât spațiul nu era potrivit. Apoi au făcut un depozit de fructe, pe urmă au lăsat locul în paragină câțiva ani. Prin 1975, o parte dintre maicile care plecaseră s-au întors la mănăstire, dar, pe lângă ele, și maici mai tinere. În mod oficial, mănăstirea nu exista. Episcopia le-a ocrotit cumva pe monahii, dar nici autoritățile laice nu au venit să cerceteze. Maicile au prins curaj, au început să poarte haina monahală, să facă slujbele în mod obișnuit, doar că nu erau înregistrate în acte ca viețuitoare ale mănăstirii, ci ca locuitoare ale comunei Văleni. În mod paradoxal, maica stareță Taisia Bârdici a primit de la fermă un lot în folosință pentru mănăstire”, a povestit maica egumenă. Între timp, credincioasa maică Taisia, care a fost stareță în anii grei pentru manifestarea credinței, a închis ochii definitiv, mergând la Domnul, pe Care L-a slujit și în vremuri de prigoană, și în vremuri de liniște.
Neîntrecutele covoare
Intrăm în clădirea „Nichita”, construită în anii ‘30 ai veacului trecut, în vremea Episcopului Nichita Duma, care adăpostește astăzi atelierele, biblioteca, sala de sinaxe, biroul stăreției, trapeza. Pe holuri sunt expuse desene și picturi cu portretele monahiilor de azi și ale celor din trecut. „Maicile sunt talentate la desen și la pictură, inclusiv maica stareță”, ne-a asigurat ghidul nostru.
Atelierul de țesut covoare nu mai este ce a fost la început. În a doua jumătate a veacului al 19-lea, când a fost creat, maestra țesătoare Elena Șuțu le-a învățat pe monahii meșteșugul, creând o adevărată școală a industriei casnice, la mare căutare. Una dintre absolventele școlii a fost sora marelui om politic Ion C. Brătianu, devenită maica Maximilia la Schitul Ostrov, în 1860, și care a ajuns și stareță a Mănăstirii Văleni. A mai trecut pe aici o altă maestră pricepută, Paraschiva Topârceanu, mama scriitorului George Topârceanu. Mărturie a prezenței membrilor familiei Topârceanu la Văleni este casa în care au locuit, în partea stângă de la intrare, știindu-se că poetul a învățat primele clase primare la școala din satul Șuici din apropiere și că își petrecea vacanțele la Văleni.
Până în 1959, la desființare, țesutul covoarelor era ocupația de bază. Astăzi, chiar dacă maicile știu toate să țeasă, sunt prea puține la număr, astfel încât abia fac față ascultărilor: slujbele, grădinăritul, bucătăria, pictura, croitoria. De aceea, cu toate că multe persoane și-ar dori un covor realizat în stil oltenesc sau muntenesc, este o încercare a răbdării să aștepte produsul finit, întrucât doar o maică țese efectiv covoare, și nu zilnic. Când mănăstirea a fost reînființată oficial în 1990, au fost activate și atelierele. „În 1993, maicile bătrâne s-au așezat la războaie și le-au învățat pe cele tinere să țeasă. În 2004, s-a înființat atelierul de croitorie de veșminte preoțești, avem mașini Singer, dar și moderne, două computere de creat broderii. Din 2016, funcționează și atelierul de pictură și grafică”, a mai povestit maica Cristofora.
În sala de sinaxe sunt expuse câteva cărți de cult vechi, icoane, picturi, argintărie. Multe obiecte și cărți valoroase se află în depozit, păstrate în condiții bune. „Noi nu avem un muzeu în adevăratul sens al cuvântului”, spune maica egumenă. „Lucrurile noastre vechi și de valoare sunt așezate aici, e un muzeu viu, maicile locuiesc printre lucruri. Avem o pânză de la 1877, este o icoană maronită, adusă de la Ierusalim la schimb de marfă, cum se obișnuia în epocă. Icoanele veneau sul, iar rama o făcea proprietarul. Nu se spune dacă icoana a fost o donație sau achiziţionată de mănăstire.”
Clădire veche de peste trei secole
Vizitând vechea stăreție, maica egumenă ne vorbea despre un adevăr bine știut: omul însuflețește lucrurile din jur: „O casă are nevoie de suflet în ea, altfel intră repede în paragină”. Aflăm că până în 1959 erau trei rânduri de case în jurul bisericii, în care trăiau 250 de maici, dar, după ce maicile au plecat, casele s-au deteriorat. De aceea, în casa cea mai veche, construită la mijlocul anilor 1600, deși iarna nu este locuită, fiind greu de încălzit, o maică locuiește pe timp de vară, ocupându-se de curățenia și de întreținerea ei. Arhitectura, mirosul lemnului vechi, al scoarțelor, prezența covoarelor țesute, a ștergarelor cusute, icoanele de patrimoniu și întreaga atmosferă ne-au dus și pe noi pentru câteva minute cu gândul într-o lume veche de peste trei secole.
Un loc precum Mănăstirea Văleni îl lași în urmă cu promisiunea de a reveni cât mai curând pentru a descoperi și alte lucruri pe care le-ai ratat la un prim contact. Așa se întâmplase și cu principele Nicolae și cu soția sa Ana Maria, cu care ne-am întâlnit pe aleea mănăstirii, și care mărturiseau că reveniseră după scurt timp să revadă așezământul. Distinșii oaspeți aveau un ghid neașteptat: IPS Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, care ne-a îndemnat să-i fotografiem pe oaspeții mănăstirii, mai ales că doamna Ana Maria purta un frumos costum tradițional românesc.
Cărți vechi și rare
Între valoroasele cărți ce se păstrează la Mănăstirea Văleni se află: „Pomelnicul Mănăstirii Văleni“; „Apostolul” (București, 1683) cu următoarea însemnare: „Această carte ce să chiamă Apostol iaste a schitului Văleani dat de pomană sfintei biserici de măria sa Io Șerban Cantacuzino voievod a toată Țara Ungrovlahiei, în anii de la spăsenia lumii 1683”; „Liturghierul“, donat în 1824 de ieromonahul Teofilact, împreună cu manuscrisul „Cuvinte pusnicești ale prea cuviosului părinte Isac Sirul“, copiat de donator; „Tâlcuirea Evangheliei”, dăruită în 1828 de monahul Emanuil; „Penticostar“ (București, 1856), „Carte ce să numește Puțul Sfântului Ioan Gură de Aur“ (Buzău, 1833).
