„Cu Ioan Bran de Lemeny se mai duse dintre noi unul din cei zeloşi bărbaţi ai vechii generaţiuni, care au jucat un rol însemnat la mişcarea naţională de la 1848“. Aşa începe „Telegraful Român“ (Nr. 4/11 ianuarie 1899), necrologul bărbatului cu o viaţă atât de bogată în fapte rodnice.
Născut la anul 1811 în Zărneşti, dintr-o familie originară din părţile Chioarului, tânărul Ioan şi-a început studiile în comuna natală, iar cele secundare la făcu la Blaj şi la Sibiu. Mama lui, Bucura, văduva notarului comunal Ioan Bran, cerea în anul 1830 magistratului braşovean să dea fiului ei un certificat, în baza căruia să poată urma cursurile filosofice la liceul romano-catolic din Cluj, primind gratuit masă, casă şi veşminte. Ea spune că e săracă, ceea ce dovedeşte cu o adeverinţă eliberată de autoritatea comunală, dar fiul ei este un tânăr dotat cu deosebite calităţi. Magistratul săsesc, sub pretext că adeverinţa nu e bună, refuză de a-i da certificatul cerut (Arhiva istorică a municipiului Braşov, nr. 2925/1830).
Tânărul setos de învăţătură va fi cerut ajutor de la rudele sale, care erau foarte numeroase, şi unele bine înstărite, şi-şi termină studiile, îşi luă diploma de avocat şi în această calitate s-a stabilit la Braşov.
La „Biserica „Sfântul Nicolae“
Cancelaria neaducându-i cine ştie ce venituri, la 8 iulie 1838, Reprezentanţa (Consiliului Parohial al) vestitei biserici a Sfântului Nicolae îi oferi postul de notareş al ei, cu o remuneraţie mai mică, pe lângă anumite condiţii ce i le puneau membrii „reprezentanţei“ în frunte cu protopopul Ioan Popazu. După un an, el cere să i se mărească salariul cel puţin la 120 fl. anual.
Reprezentanţa decise: „Să rămâie contractul din anul trecut încă în putere pe doi ani, crescându-i-se plata la 100 renani fl., c.m. îndatorându-se odată a redigălui şi a pune Arhivul în rânduială bună, pentru care osteneală s-au hotărât remuneraţie deosebi de 4 ren. fl. m.c.“ (Şedinţa din 8 august 1839 a reprezentanţei bisericii, punctul 71). În şedinţa din 9/21 martie 1847 Bran aduce la cunoştinţa Reprezentanţei că a pus în rânduială arhiva, dar cere o remuneraţie de 80 fl. căci „i-a pricinuit mare oboseală şi mult timp a întors spre acest sfânt scopos“ (Şedinţa din 8 august 1839 a reprezentanţei bisericii, punctul 9). În acest timp el semnează: Ioan Pop alias Bran.
La adunarea de la Blaj
În anul 1848 - în şedinţa din 18 aprilie punctul 13 - se decide ca „să aleagă Reprezentanţa din sânul obştii pe cei mai pricepuţi şi mai deştepţi ca să meargă la Blaj“ căci „Reprezentanţa îşi ţine în cea mai sfântă datorie după putinţă a îngriji şi a se sili ca să-şi capete naţiunea română drepturile sale“. Astfel se hotărăşte ca „toţi Reprezentanţii să poftească la această adunare, împreună cu notariul şi alţi membri ai obştii“, dar „toţi vor merge pentru dragostea, ba şi datoria, către naţia sa, cu cheltuiala sa, iar notariu îşi va avea cheltuiala şi diurnumul său din lada Sfintei Biserici, ca şi altădată“.
La Blaj el fusese ales secretar în biroul acelei memorabile adunări între cei zece secretari „dintre care azi nu mai este nici unul în viaţă. Apoi a fost ales şi în deputaţia trimisă, sub conducerea episcopului Şaguna, la împăratul, cu petiţiunea adunării“ (Aurel A. Mureşianu în revista „Prometeu“ anul II ¤1936Ą, nr. 9-12).
După adunarea de pe „Câmpul libertăţii“ îl vedem între membrii Comitetului Naţiunii române din Sibiu. „Era singurul dintre aceştia rămaşi în viaţă, când în anul trecut am serbat aniversarea a cincizecea de la 1848“ (Telegraful Român, Nr. 14/1899). De acum, cariera lui politică naţională era făcută.
Primul funcţionar public român
Comitetul naţional îl numeşte prefect al gardei naţionale a Braşovului, ajunge apoi tribun, inspector domenial al Branului, cel dintâi funcţionar public român în districtul Braşovului şi cel dintâi căpitan suprem (prefect) al districtului Făgăraş, unde introduce limba română în administraţie. Nu mai trece apoi mult timp şi ajunge consilier în guvernul transilvan şi la Curtea de apel, deputat în dieta transilvană şi apoi delegat al dietei în Parlamentul central din Viena.
După marile schimbări care au urmat, nu după mult timp s-a retras la Braşov ca pensionar, dar nici un moment n-a încetat să urmărească cu viu interes orice mişcare naţională şi culturală, contribuind bucuros ori de câte ori se făcea apel la sprijinul său, fiind în acelaşi timp şi asesor şi defensor matrimonial al Consistoriului mitropolitan din Sibiu. El trece din această viaţă la 11/23 ianuarie 1899 şi rămăşiţele-i odihnesc în cavoul familiei de lângă biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ din Braşovul-Vechi, alături de soţia sa Maria (1821-1880), fiica marelui negustor secelean Oprea Ţârcă. (Nicolae Blaj, este muzeograf la muzeul Bisericii „Sfântul Nicolae“ Braşov)
