Istoria cioplită în lemn a Câmpulungului

De 80 de ani, un muzeu unic în România deapănă povești despre trăinicia și frumusețea lemnului, despre tăcerile sale, despre răbdarea-i seculară, despre folosințele și chipurile căpătate în timp, într-un ținut în care a fost, dintotdeauna, adevărat voievod al locului. Dacă vreți să-i citiți vârstele, să-i admirați înfățișările și să-i dibuiți tainele, căutați-l acasă, la Muzeul „Arta Lemnului” din Câmpulung Moldovenesc.

Cum să fi răzbit câmpulungenii prin vitregul timp însăilat de munții în care s-au cuibărit, fără ajutorul celui mai cald și mai discret prieten - lemnul? E o întrebare la care, prin acest ținut în care pădurile încă mai slobod, neobosite, aerul dătător de viață, e greu nu să dai un răspuns, ci numai să-ți poți imagina.

Pitite pe umerii munților, prin văi năbădăioase, prin poiene ascunse, la loc înalt, acolo unde crestele le-au dat voie, trăitorii așezărilor din vechiul Ocol al Câmpulungului au găsit aproape, în codru, materia primă din care să-și poată încropi tot ce le era de trebuință în gospodării. Și, de veacuri, au tot meșterit în lemn. Mai întâi și-au durat case și garduri, fânare și colibe, stâne și acareturi. Apoi, tot cu ajutorul lemnului și-au decorat odăile de locuit, încropind laițe și paturi, blidare și ustensile casnice, precum și toată suita de obiecte folosite de femei la preparatul mâncării sau la păstrarea hranei. Tot din lemn, că le era la îndemână, au cioplit războaiele de țesut, furcile de tors, fusele.
Apoi, pentru toate ocupațiile lor (păstoritul, cărăușia, lucrul în pădure, fânăritul, stupăritul, culesul fructelor de pădure), au făurit uneltele trebuitoare. Și în final, după ce și-au mai tras sufletul, muntenii au găsit și răgazul de a decora tot ce le ieșea din mâini, transformând lemnul, dintr-un material banal, în suportul unor capodopere. Pe furcile de tors, pe botele de cioban, pe lăzile de zestre și pe blidare, pe cozile lingurilor, pe grinzile caselor, pe sărărițe sau pe donițe, pe untare sau pe păscărițe, au așezat motivele ancestrale, după care și-au ghidat existența. Curat, simplu, rudimentar, dar cu infinită delicatețe, în ansambluri care trădează armonie și sensibilitate. Decorul acestor obiecte demonstrează, de fapt, că aici, în ținutul fabulos al Câmpulungului, în cuibarul săpat între Obcini de apele Moldovei, meșteșu­gul lucrului în lemn s-a rafinat, ca într-un sofisticat creuzet, până a ajuns la rang de artă.

Ion Ștefureac, întemeietorul

Pe la începutul secolului trecut, Ion Ștefureac, unul dintre primii profesori ai Școlii de arte și meserii proaspăt înființate la Câmpulung, a înțeles ce comori se găsesc prin satele înfiripate la adăpostul Rarăului. Și a mai înțeles ceva: că, dacă cineva nu se va grăbi să le adune și să le păstreze, se va pierde elementul național, iar urmașii nu vor mai cunoaște linia identitară a acestui ținut. Colecționar pătimaș, a început a strânge obiecte din inventarul caselor tradiționale, pe care, într-o bună zi, visa să le vadă așezate într-un „muzeu românesc”, după ce multă vreme Bucovina se aflase sub adminis­trație străină. Inițiativa lui a fost îmbrățișată de mulți intelectuali de-ai locului, animați de un patriotism curat și foarte sincer, ce a lăsat aici urme vizibile și în zilele noastre. „De fapt, muzeul chiar așa a apărut - ca o luptă a intelectualilor bucovineni de a păstra spiritul național. Pentru că, sub ocupația austro-ungară, a fost o perioadă în care s-a încercat deznaționalizarea popula­ției din zonă. De aceea, profesorul Ion Ștefureac a pus bazele unei valoroase colecții particulare. El a și desenat foarte mult motivele de pe obiectele populare; așa a și pornit, de fapt, în cunoașterea patrimoniului”, explică preotul Mihai Botezat, muzeograf în cadrul Muzeului „Arta Lemnului” Câmpulung Moldovenesc.
Ani de-a rândul, profesorul Ștefureac a bătut vechiul Ocol al Câmpulungului (orașul Câmpulung și satele care-l împrejmuiesc), iar comorile strânse le-a expus într-o colecție etnografică găzduită de Școala de arte și meserii. Acolo a început istoria muzeală câmpulungeană.
În 1916, peste oraș a trecut tăvălugul Primului Război Mondial. Școala a fost bombardată, iar colecția în mare parte distrusă. În urma pierderii obiectelor, pagubele au fost estimate, la acea vreme, la 114.000 de florini de argint.
Totuși, din Colecția Ștefureac, au fost salvate și s-au păstrat până azi, în muzeu, câteva furci de tors, câteva lăzi de zestre, niște păscărițe folosite în ziua de Paști pentru a duce bucatele la sfințit, dar și un car de secol XVI.

Lungul și aventurosul drum al muzeului câmpulungean

La 3 aprilie 1935, prefectul județului Câmpulung, Constantin Leontieș, însuflețit de entuziasmul profesorilor de la Școala de arte și meserii, a încercat să refacă muzeul câmpulungean. „La acea dată s-a înființat comitetul de inițiativă, care, un an mai târziu, va redeschide muzeul”, explică muzeograful.
Până în 1936, membrii acestui comitet au refăcut drumul bătătorit cu câteva decenii înainte, prin Ocolul Câmpulungului, de profesorul Ștefureac, în încercarea de a reîntregi patrimoniul pierdut. Unele obiecte au fost donate de munteni, altele au fost achiziționate cu fonduri oferite de industriașii din zonă sau de Prefectură. Drept depozit pentru piesele adunate a fost utilizată chiar sala de ședințe a Prefecturii, unde au fost sortate și inventariate toate comorile găsite.
Colecția a fost expusă apoi în trei dintre sălile de clasă ale Școlii de arte și meserii, refăcute după război, iar în 1936 a avut loc inaugurarea noului muzeu, în prezența ministrului Ion Nistor, și el bucovinean, cunoscut militant unionist. „Atunci a primit titulatura de «Muzeu de Etnografie și de Artă Populară». Până în 1940, muzeul a rămas sub această titulatură; doar și-a mărit numărul de obiecte. Primul director a fost profesorul Constantin Brăescu”, subliniază părintele Mihai Botezat.
Însă norii negri ai războiului aveau să se ivească din nou peste Obcini. Potrivit unei însemnări descoperite recent într-un registru, în septembrie 1940 muzeul se pregătea „de împachetat”. În Cronica Școlii din Capu’ Satului (un cartier al orașului) este consemnat, de asemenea, că în primăvara lui 1941 muzeul a fost evacuat la Măneciu, pe Valea Prahovei. Dedicat cauzei acestuia, directorul Brăescu avea să însoțească patrimoniul și să rămână alături de muzeul lui, chiar așa împachetat cum se găsea, vreme de un an. S-a întors acasă, cu patrimoniul intact, în 1942, primind drept sediu, pentru trei ani, clădirea sinagogii evreiești. De aici, muzeul va fi mutat în fostul sediu al Jandarmeriei, unde se va redeschide pe 5 august 1945, în prezența fostului demnitar comunist Emil Bodnăraș, cel care susținuse cu o sumă consistentă renovarea clădirii.
Aici va sta muzeul până în 1969, trecând, ca întreaga societate, prin anii grei, confuzi, de transformări primejdioase, impuse de noul regim. De altfel, structura va fi schimbată, fiind înființate mai întâi două secții: una de etnografie și una de științe naturale. Abia mai apoi avea să primească profilul care l-a consacrat: arta lemnului. „În 1967, muzeul se reorganizează, tematica fiind axată pe cultura și civilizația tradițională a lemnului. A mai stat în acest sediu până în 1969, când s-a mutat în fostul sediu al Prefecturii, clădire ridicată în anul 1900, în care se află și astăzi. Într-un fel, având în vedere că în 1936 obiectele au fost depozitate în sala de ședințe a Prefecturii, putem spune că muzeul s-a întors atunci acasă”, povestește muzeograful.

Istoria cioplită pe lemn a câmpulungenilor

Cele 18 camere, înțesate cu obiecte axate pe ocupațiile tradiționale ale zonei, alcătuiesc azi expoziția permanentă a muzeului. Vizita, mărturisesc, mi s-a părut a fi un periplu fascinant într-o lume a începuturilor, în care țăranul simplu, munteanul, se bucura de o anumită indepen­dență, confecționându-și după nevoie, cu un bun gust desăvâr­șit, tot ce îi era necesar pentru traiul zilnic.
Iar povestea acestei lumi se spune aproape de la sine, căci lemnul, aici, e când personaj, când narator. Cel mai adesea, își spune povestea prin chipul în care a fost cioplit. Alteori, te lasă să-i înțelegi tăcerea și să-i simți înțelepciunea. Și mereu te ulu­iește cu lucirile care se furișează pe lustrul său, cu straturile sale tocite de la atâta întrebuințare, cu viețile și cu chipurile imprimate în trupu-i de cei care l-au stăpânit.
Prima încăpere reunește obiectele utilizate pentru prelucrarea lemnului, dar și diferite esențe lemnoase care se găsesc în pădurile din Obcini. „Spre exemplu, această secțiune în molid, atunci când a fost tăiată, avea 675 de ani. De asemenea, avem secțiunea aceasta de 345 de ani, din molid de rezonanță, o specie din care se fabrică instrumentele muzicale care au cutie de rezonanță”, povestește părintele Botezat.
Urmează camera ocupațiilor secundare, cu o sumedenie de obiecte utilizate mai ales la culesul din natură (coșulețe pentru cules fragi, confecționate din scoarță de copac, hreabănul, cu care se culeg afinele), ostia pentru pescuit păstrăvi, vârșa (n.r. - coșuleț din nuiele) folosită în apele mai adânci, stupi și știu­beie, centrifuga de lemn, pentru scos mierea de albine.
După istorisirile astea, alte două încăperi te îmbie să le descoperi și să nu te mai dai dus. Căci vine rândul păstoritului să-și etaleze uneltele și obiectele cu care a fost practicat de veacuri în stânile de pe Rarău.
Următoarea odaie adăposteș­te inventarul agricol, destul de slab reprezentat în zonă, din cauza lipsei pământului arabil. Însă muntenii, vrednici, au avut grijă să cultive fiecare peticel de pământ. „Puținul loc arabil era obținut prin lăzuire. Se ­tăiau copacii, se scoteau rădăcinile și se amenaja câte o mică grădină, pe lângă casă”, explică muzeograful. Tot de aici își ­dezvăluie rosturile uneltele utilizate la fânărit.
Curând trecem spre locul în care sunt expuse o seamă de instalații tehnice: râșnița pentru măcinat porumbul, presele de ulei.
Vine la rând cărăușia să vorbească, pe lemn, despre sine, printr-una dintre piesele de mare valoare ale muzeului: carul vechi de 400 sute de ani, folosit la transportul vinului. „Deși zona aceasta nu era una viticolă, câmpulungenii călătoreau la Focșani, cale de 300 de kilometri, de unde cumpărau vin. Mergeau cu carul încărcat cu lemn, scândură, vite, legau deasupra carului polobocul mare și se întorceau de acolo cu vin. Făceau un fel de troc. Trei săptămâni dura drumul. Carul păstrat în muzeu a fost o moș­tenire de familie. Tatăl l-a dat celor trei feciori ai săi, iar Ion Ștefureac l-a găsit în trei poduri de casă diferite. Carul era folosit de cei trei frați, dar, după ce se întorceau, desfăceau carul, ca să nu poată merge unul fără altul după vin”, povestește, cu umor, muzeograful. Obiceiul mersului după vin este, de altfel, minunat surprins într-o urătură păstrată din vechime în zona Câmpulungului:
„Cu carul cu boi bălani/Mergeam până la Focșani./Drumul înghețat șî bun/Aduceam vin di Crăciun/.Făceam chef șî vese­lie,/Nu știam de dușmănie”.
Carul păstrat în muzeu e valoros nu doar prin vechimea sa, ci mai ales sub aspectul execuției tehnice, căci roata de lemn, aproape de necrezut, nu avea raf metalic (n.r., șină - acea bandă care proteja roata), ci un sistem primitiv de amortizare, cu cep, care ajuta roata să fie mai flexibilă când întâmpina un obstacol, pentru a nu cobâlțâi conținutul polobocului.
Și cum după transportul pe timp de vară vine cel practicat pe timp de iarnă, intrăm în sala în care tronează săniile, căci jumătate de an între Obcini frigul face prăpădenie. Tot aici se află și o colecție impresionantă de șei de lemn (tarnițe), dar și o scară de călărie, din lemn de tisă, datată în secolul al XVI-lea.
Periplul se apropie de sfârșit, dar poveștile continuă să se înșiruie și să uluiască. Pășim spre încăperea al cărei inventar este format din obiecte de uz casnic: sărărițe din coajă de mesteacăn, linguri de diferite forme și dimensiuni (de smântânit, pentru mâncat, pentru urdărit), balerci și butoiașe pentru băuturi, ornamentate cu cercuri de alun, păscărițe.
Urmează camera în care lemnul cântă. Ați ghicit, cea a instrumentelor muzicale. Buciume, viori, fluiere, unele salvate de pe la păstori sau gospodari câmpulungeni, altele confecționate la Școala de arte și meserii, sub îndrumarea maistrului Roman Boianciuc, cel care va înființa celebra fabrică de instrumente muzicale de la Reghin.
Iar la parter, ca un simbol al permanenței pe aceste plaiuri, două încăperi păstrează elemente din arhitectura tradițională, dar și obiecte realizate de elevii Școlii de arte și meserii ce a funcționat în oraș: tronurile folosite de Carol al II-lea și de Mihai I la inaugurarea, în 1937, a taberei de la Bucșoaia, fragmente de catapeteasmă, basoreliefuri sculptate în lungul fibrei, un bust al Mitropolitului Silvestru Morari, sculptat în lemn de păr.

Muzeul în date și cifre

Muzeul „Arta Lemnului” de la Câmpulung Moldovenesc este singular, ca tematică, în peisajul muzeal românesc. În Europa, mai există doar două similare, unul în Elveția, iar celălalt în Germania.
Potrivit datelor de inventar, muzeul numără 15.000 de obiecte. Dintre acestea, doar 1.150, profilate strict pe arta lemnului, sunt așezate în expoziția pavilionară permanentă.
Însă, din valorosul patrimoniu al muzeului mai fac parte colecții importante de numismatică, țe­sături, piese de port, arme.
Din 1982 s-a deschis și o secție în aer liber, care cuprinde trei căsuțe tradiționale de lemn: una de huțuli, de la Ciumârna (de secol XVII), una de la Breaza (datată la sfârșit de secol XIX) și una din Câmpulung (construită în 1765).
Din păcate, deși inventarul este unul fabulos, clădirea muzeului are nevoie de restaurare urgentă. Însă demersuri în acest sens au fost deja făcute. „A fost depus un proiect de finanțare pe fonduri europene pentru reabilitarea clădirii, care este de patrimoniu, și pentru refacerea curții. Apoi se vor reorganiza expozițiile”, precizează părintele Botezat.

Opt decenii de existență

În perioada 23-24 iulie, Muzeul „Arta Lemnului” din Câmpulung Moldovenesc a marcat, printr-o serie de manifestări culturale și științifice, opt decenii de la înființarea sa. Evenimentul a reunit foști și actuali muzeografi, directori și colaboratori ai instituției, într-o sesiune de comunicări științifice menite a evoca rostul și rolul lemnului, istoria și importanța sa în arta populară tradițională.
Tot în acest interval aniversar au avut loc și două lansări de carte, cea a „Dicționarului etnologic bucovinean”, semnat de Mihai Camilar, precum și a volumului „Păstoritul și folclorul păstoresc în Obcinile Bucovinei” al profesorului Filon Lucău. De asemenea, a fost vernisată expoziția de tapiserie „Timpul” a profesoarei Maria Cojocari.
Momentele dedicate aniversării celor 80 de ani de existență a muzeului s-au încheiat cu o vizită de documentare pe teren, pentru a descoperi elemente de arhitectură tradițională păstrate până astăzi în Munții Rarăului.