1.920 de ani se împlinesc anul acesta de la sfârșitul primului război daco-roman. După doar trei ani de pace, ostilitățile s-au reluat, pentru că romanii erau deciși să cucerească Dacia, și s-au încheiat definitiv în 106 d.Hr. Atât de fericiți au fost că au izbândit, încât au decis să ridice la Roma o coloană care celebrează nu doar victoria lor, ci și rezistența neașteptat de puternică a dacilor, care ținuseră piept atâta vreme glorioasei armate a Imperiului. O copie a acestui monument se află în Muzeul Național de Istorie a României (MNIR).
Columna se află în Forul lui Traian, în imediata apropiere a Forului Roman. Terminată în 113, columna are în exterior un senzaţional basorelief sculptat în spirală, povestind ca într-o bandă desenată de azi războaiele dintre romani și daci. Sunt acolo, numărate, 2.500 de personaje, printre care împăratul apare de 60 de ori!
Columna are 40 de metri înălțime și conține 18 blocuri masive de marmură de Carrara, fiecare cântărind 40 de tone. În 1587, în locul statuii lui Traian, aflată inițial în vârf, dar topită în Evul Mediu, a fost așezată o statuie a Sfântului Petru.
Ideea şi dorinţa de a avea o copie a Columnei lui Traian în ţara lui Decebal datează încă din secolul 18. La începutul celui următor, istoricul Emil Panaitescu, profesor la Cluj, director al Institutului de Studii Clasice și al Muzeului de Arheologie de acolo, director al Școlii Române din Roma, a adresat numeroase memorii Academiei Române, Ministerului Instrucțiunii Publice, Ministerului de Finanțe și Parlamentului pentru a se realiza o copie a columnei care să fie expusă în România. Eforturile sale au fost încununate de succes în 1939, când statul român a comandat și a finanțat copia, terminată în 1943. Dar între timp începuse al Doilea Război Mondial... Mulajele au fost depozitate în diverse locuri în Roma, de unde au fost aduse în România abia în 1967. Se pare că a existat ideea de a fi reconstituită coloana într-o piață, dar a avut câștig de cauză argumentul de a putea fi admirată de aproape fiecare secvență a basoreliefului, așa că din 1972 copia la scară naturală a bazei Columnei lui Traian și copii ale scenelor reprezentate pe acest monument sunt expuse într-o sală a MNIR, muzeu inaugurat cu doi ani înainte. Frumusețea basoreliefului, dramatismul încleștării, finețea lucrăturii nu încetează să uimească și să stârnească admirația nici după două mii de ani.
O reabilitare... istorică
În colecția MNIR se află de asemenea tezaure inestimabile, plus o mulţime de alte piese de mare valoare arheologică şi istorică expuse inițial în 49 de săli, la care se adaugă Cabinetul Numismatic, Lapidariumul şi Tezaurul Istoric.
Am spus „inițial” pentru că, din păcate, cutremurul din 1977 a adus pagube serioase clădirii, aşa încât expoziţia a trebuit schimbată aproape complet, inclusiv sub presiunea puterii comuniste, o întreagă secţie fiind dedicată atunci darurilor primite de Nicolae Ceaușescu... După decembrie 1989 lucrurile au revenit la normal, iar muzeul s-a deschis nu doar către publicul românesc, ci și către lume, organizându-se memorabile expoziţii, la sediu, în ţară și în străinătate.
Dar... clădirea, monument istoric ridicat la sfârşitul secolului 19 în stil neoclasic, a rămas afectată de cutremurele din 1940 şi 1977, având nevoie de o reabilitare serioasă, pentru care nu s-au găsit bani decât în 2002, când colecțiile au fost împachetate și trimise în depozitele muzeului. Reabilitarea s-a realizat 50% până în septembrie 2005. Finalizarea era aşteptată în 2007, însă nu e gata nici 15 ani mai târziu...
Drept care au rămas deschise pentru public doar trei dintre secţiile permanente (Tezaurul Istoric, Lapidariumul şi Columna lui Traian), iar holul central al muzeului este gazda unor expoziţii temporare. La acestea se adaugă lecțiile interactive pentru elevi, activitățile de cercetare și lucrările de recondiționare-restaurare a unora dintre exponate, executate în atelierele instituției. Muzeul e viu, trăiește, dar funcționează la foc mic.
Un adevărat program național
Chiar dacă, deocamdată, comorile MNIR de cărți religioase nu pot fi văzute decât prin rotație, în expoziții temporare, l-am rugat pe cercetătorul Ginel Lazăr să ne vorbească despre cele mai prețioase dintre ele.
Ne-a pomenit în primul rând Cazania lui Varlaam, prima carte tipărită în limba română în spațiul moldav, în timpul domniei lui Vasile Lupu, mai exact în 1643. Este un adevărat monument de limbă literară românească, o carte care a făcut epocă, având cea mai mare circulație din spațiul românesc medieval și nu numai. Conform unor însemnări marginale, a ajuns în magazinele pentru pelerini ale unor mari mănăstiri din estul Europei, cum ar fi Marea Lavră de la Pecerska, din Kiev. La sfârșitul secolului 18, ieromonahul Lazăr Ursu, care se afla acolo cu misiunea de a repatria osemintele Sfântului Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului, notează pe una dintre primele pagini că a cumpărat cartea din pangarul mănăstirii, „ceea ce înseamnă și că exista intenția să fie cât mai bine cunoscută, și că relațiile dintre mănăstirile est-europene erau strânse”. Cazania are multe gravuri, precedent foarte important pentru meșterii tipografi din Moldova.
O altă carte foarte valoroasă din zestrea MNIR este Evanghelia greco-română tipărită în 1693 de Antim Ivireanul la București, în tipografia Mitropoliei. „Este un binom livresc, un dublu mecenat Domnie-Biserică, donat poporului român, cu o bună circulație în tot spațiul românesc, așa cum se obișnuia. Cărțile de cult aveau rolul de a-i întări în credință pe ortodocși și de a unifica limbajul bisericesc, lucruri care făceau parte dintr-un adevărat program național. Vizat era în special spațiul transilvănean, unde Constantin Brâncoveanu a ctitorit mai multe biserici”.
Textul Evangheliei e bilingv, în stânga o coloană în greacă, în dreapta una în română, în alfabet chirilic. Cărțile prezintă un interes special grație însemnărilor marginale, care le fac unice.
Primii care au inițiat tipărituri în limba română au fost voievozii secolului 17, în special Matei Basarab și Vasile Lupu, în mod prioritar pentru folosul credincioșilor. Până atunci, Liturghia se oficia în limba slavonă și doar predica era în română. Generalizarea tiparului în limba română a durat câteva decenii.
Păstrarea credinței în vremuri dificile
O altă carte deosebită, prezentată de muzeu într-o expoziție temporară din această primăvară, este Noul Testament greco-latin tipărit la Brașov în 1557 de Valentin Wagner, în tipografia Gimnaziului Umanist, după o traducere a lui Erasmus din Rotterdam. „Trebuie să privim această carte cu o largă îngăduință, deoarece ea nu se adresa atât credincioșilor ortodocși, cât celor luterani. Dar Valentin Wagner, cu acordul și cu sprijinul juzilor din Brașov și Sibiu, a tipărit pe la 1544 un catehism luteran în limba română, pentru folosul credincioșilor români, dar și al negustorilor greci, ortodocși, care aveau relații foarte strânse cu orașele săsești”.
Deși tirajul a fost destul de mare, s-au păstrat foarte puține exemplare. Cel de la MNIR provine din biblioteca Baronului von Brukenthal și are multe însemnări, inclusiv ale acestuia.
Cercetătorul Ginel Lazăr a ținut să ne mai semnaleze că spre sfârșitul secolului 18 exista în Transilvania, în Neudorf, sat de şvabi, un preot ortodox, Teodor Ursu, care avea mai multe cărţi religioase de tip miscelaneu, dintre care două s-au păstrat până azi, una la Biblioteca Academiei Române și cealaltă la MNIR, „foarte importante pentru că preotul și-a asumat acest rol dificil de a-i ajuta pe români să-și păstreze credința ortodoxă într-un spațiu în care erau persecutați ba de administrația habsburgică, ba de unguri sau de către sași. Era o mică enclavă de creștini ortodocși, care au reușit să-și păstreze și biserica veche din deal, atestată încă din secolul 16, ceea ce demonstrează că erau foarte atașați de credința ortodoxă și aveau preoți intelectuali. Este un lucru absolut remarcabil!”
