Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Istorie, legende și descoperiri uimitoare la Giurgiu

Istorie, legende și descoperiri uimitoare la Giurgiu

Galerie foto (6) Galerie foto (6) Reportaj
Un articol de: Tudor Călin Zarojanu - 28 Iul, 2021

Peste o jumătate de milion de români trec anual prin Giurgiu, în drum spre Bulgaria, Grecia sau Turcia. Prea puțini dintre ei se opresc în urbea dunăreană, deși este un loc încărcat de istorie. De aceea, ne-am gândit să vă prezentăm Muzeul Județean Giurgiu, în care nu puține sunt exponatele extraordinare, unele descoperite în cir­cumstanțe uimitoare. Formidabile sunt și poveștile din jurul lor.

Judeţul Giurgiu se întinde pe 3.526 kmp și are 265.000 de locuitori, în vreme ce capitala lui are 46,94 kmp și ceva peste 61.000 de locuitori. Legenda privind numele său arată că, pe când turcii umblau pe meleagurile de pe malul stâng al Dunării și adunau cu forța slugi pentru imperiu, exista un cioban, San Giorgio, care ar fi eliberat un mare grup de ostatici ce urmau să fie exilați. Drept recunoștință, când aceștia au înființat un târg, i-au zis Giurgiu, după eliberatorul lor. O altă legendă susține însă că Giurgiu ar fi fost întemeiat ca avanpost de către comercianții genovezi pe insula Sfântul Gheorghe, numită după protectorul Genovei, San Giorgio.

Oricum, Giurgiu apare pe o hartă a documentului Codex Latinus Parisinus, care are o datare controversată, între 1395 și 1438. Vlad Țepeș a recucerit cetatea de la turci în 1462. Patru secole mai târziu, prima cale ferată din Principatele Unite a fost construită între Bucu­rești și Giurgiu și inaugurată la 1 noiembrie 1869. De notat și că Giurgiu a fost reședința județului Vlaș­ca, divizat după război între Regiunea Teleorman și Regiunea Bucu­rești. Iar în 1954 s-a inaugurat celebrul Pod al Prieteniei Giurgiu-Ruse.

Muzeul Juețean „Teohari Antonescu” se află la marginea Parcului Alei. Directorul instituției, Gabriel Dumitru, ni l-a recomandat drept ghid, în cele mai frumoase cuvinte cu putință, pe Emil Păunescu, consilier în domeniul monumentelor istorice al Primăriei Giurgiu, ostenitor de mulți ani în și pe lângă muzeu, omul care „știe istoria fiecărei pietre din oraș!”. 

Capodoperele artei neolitice

Clădirea principală este din 1903, dar o aripă a acesteia datează din 1870. A fost cumpărată ca sediu al Prefecturii și, în doar un an de zile, și-a dublat volumul. Muzeul judeţean a fost înfiinţat în 1934, printr-o hotărâre a Prefecturii de Vlaşca. La sugestia savantului Ion Andrieşescu, i s-a dat numele primului profesor de arheologie al Universităţii din Iaşi, giurgiuveanul Teohari Antonescu, iar în fruntea instituţiei a fost numit, cu titlu onorific, tânărul profesor Dumitru Berciu, nimeni altul decât descoperitorul Gânditorului de la Hamangia, care a condus-o până în 1948. Sub comuniști, clădirea a fost Sfat Popular Raional până în 1977, când a devenit sediul Muzeului luptei pentru indepen­dență a poporului român. A redevenit muzeu judeţean - acum pentru Giurgiu, în loc de Vlașca - în 1981, iar din 1993 și-a reluat patronul antebelic.

Expoziția de bază are trei tronsoane, două la parter - arheologie - și unul la etaj - istoria medievală și modernă. Majoritatea pieselor arheologice, care încep cu neoliticul, sunt de pe teritoriul județului. Cele mai spectaculoase sunt cele de la Sultana, scoase din malul iezerului Mostiștea. Întâmplarea fericită a făcut ca săpăturile să nimerească în locuința unui olar, or, toate oalele s-au păstrat destul de bine, sparte doar de presiunea pământului, dar nu fărâmițate. „Aceste capodopere ale artei neolitice au făcut înconjurul lumii. O expoziție din America, acum câțiva ani, a cuprins și aceste vase”, ne destăinuie Emil Păunescu. O piesă cu totul aparte este „strachina cu îndrăgostiți”, o siluetă feminină și una masculină, în miniatură, într-o farfurioară. Șase mii trei sute de ani! „Uitați-vă ce minuni! Și nu cunoșteau roata, totul era făcut manual!”, exclamă ghidul nostru. Unele dintre piese au putut fi restaurate inclusiv coloristic, gra­ție faptului că săpăturile arheologice au scos la iveală inclusiv materialele din care se fabricau culorile, în urmă cu mii de ani.

Descoperiri aproape miraculoase

Din Epoca Bronzului, cea mai grozavă piesă este o sabie miceniană de 3.000 de ani, descoperită întâmplător de un țăran pe un câmp. A dus-o acasă și-o folosea la tăiat săpunul... Un brici din bronz aurit al strămoșilor geți, de acum 2.500 de ani, un mormânt dacic, piese grecești găsite în mediul dacic, amfore locale imitându-le pe cele elene, tuburi din os pentru păstrat acele, monede micuțe și extrem de subțiri (au încăput 500 într-un vas mic), instrumente chirurgicale din fier... „S-au găsit cranii cu trepanații reu­șite!”, precizează Emil Păunescu.

Arheologia are o latură detectivistic-mondenă: din faptul că în mormintele de femei s-au găsit piepteni de prins în păr, s-a tras concluzia că se purtau coafuri înalte, cu coc, căci altfel n-aveau nevoie de ei. Zona medievală e la fel de spectaculoasă și, desigur, mult mai milităroasă. Giurgiu a fost reședință domnească, a doua localitate ca importanță, din Țara Românească, după Curtea de Argeș - „Târgoviștea era incipientă”. La etaj, aflăm că „secretul armatelor noastre este că aveau atât arme occidentale, cât și orientale, fiind astfel foarte maleabile” pentru situații militare diferite. Admirăm, între altele, o replică a unei arbalete de la Castelul Bran, un tun de semnalizare pentru corăbii, o secure originală, similară celei bine cunoscute cu care e portretizat Mihai Viteazul, dar și planul original al orașului, făcut de austrieci la 1790, „piesa numărul 1 a activității mele muzeografice: la un târg din Spania, un anticar sas din Germania, știind că muzeul din Giurgiu caută așa ceva, ne-a cumpărat-o și am reușit să conving Consiliul Județean să o cumpere de la el”, ne spune ghidul nostru, cu emoție și justificată mândrie.

Paradoxal, cutremurul din 4 martie 1977 a făcut un cadou muzeului: două superbe puști de vânătoare cu paturile ornamentate în sidef erau ascunse într-un pod, neștiute de nimeni. Clădirea respectivă s-a dărâmat și așa au fost găsite. Extrem de valoroasă este și harta curse­lor poștale din România, recuperată dintr-un anticariat, pe care sunt menționate stațiile de poștă, pe vremea când se folosea diligența, și câte ore se făceau între ele, îna­inte de a apărea calea ferată, sub Regele Carol I. Spre finalul excursi­ei noastre prin istoria giurgiuveană, mai aflăm despre o descoperire aproape miraculoasă: în vremea comunismului, urcând scările gimnaziului, o tovarășă secretară cu propaganda și-a prins tocul între două dale. Supărată, a cerut refacerea scării, ocazie cu care a fost scos la lumină singurul exemplar al fostei steme a României, valabilă în primii ani de domnie ai lui Ca­rol I și pe care, în locul unuia dintre cei doi lei, se afla o femeie dacă. Când comuniștii au dat stema jos, un muncitor a salvat-o, așezând-o pe scară cu fața în jos!