Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Istorie și rugăciune într-o parohie de pe „Valea Timpului”

Istorie și rugăciune într-o parohie de pe „Valea Timpului”

Galerie foto (14) Galerie foto (14) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 05 Sep, 2022

Călătorind pe valea Slănicului, dinspre Buzău spre munte, în răspărul râului, te îndepărtezi de prezent și te adâncești în tainele trecutului. Pe această „Vale a Timpului”, cum o numesc cercetătorii, se scurg nu doar ape sărate, ci și istoria, pe care Arnold Toynbee, renumit scriitor britanic, o definește a fi „o viziune a Creației lui Dumnezeu, pusă în mișcare”. Parohia Vintilă Vodă, cu vechiul său lăcaș de cult, conservă lucrarea ziditoare a trecutului, și-l păstrează pe credincios prin rugăciune, în cugetarea lui Dumnezeu, Care dă „formă clipelor istoriei”, cum spunea părintele Arsenie Papacioc.

La Vintilă Vodă, discutând cu părintele paroh Liviu Pârlog, am înțeles un mare adevăr, pe care Petre Țuțea l-a tălmăcit în pușcăria în care fusese închis de comuniști. Acela că „istoria românilor, dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor, e egală cu zero. Că doar voievozii nu s-a bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica!”

Istorie a făcut și Vlad Vintilă Vodă, împreună cu soția sa, Rada, fiica vistiernicului Vlaicu, domnitorul care a ctitorit pentru prima dată în Țara Românească o mănăstire fortificată în zona Buzăului, chiar dacă o legendă locală spune că Negru Vodă, învingându-i pe tătari, ajutat de căpitanii Beșliu, Goidea și Lopătărea, ar fi ridicat pe dealul Răghinari o biserică și o cetate, pe care Vintilă Vodă doar le-ar fi refăcut.

Menedic, mănăstirea fortificată

Cercetările arheologice efectuate în 1933 de Virgil Drăghiceanu confirmă construirea, de către domnitorul Vintilă Vodă, a mănăstirii, a bisericii cu hramul „Sfântul Nicolae” în mijlocul incintei, a unui palat domnesc și a unei fântâni. Acest ansamblu s-a numit Menedic, adică „loc de odihnă”. Actualul sfânt lăcaș de la Vintilă Vodă este urmașul bisericii ridicate de voievod la 1532, care se afla undeva în apropiere. Mănăstirea a rezistat pe vechiul amplasament vreo două veacuri. La 1748, Episcopul Metodie al Buzăului și egumenul Atanasie au strămutat așezământul pe actualul loc, unde au ridicat o biserică de lemn. Aceasta a dăinuit 100 de ani și, la 1846, Episcopul Chesarie Căpățână al Buzăului, în timpul egumenului Teofilact, a construit aici lăcașul actual. În 1848, mănăstirea a adăpostit mai mulți ofițeri polonezi, veniți din Basarabia să instruiască armata Țării Românești. După înfrângerea Revoluției, aceștia, încercând să treacă în Transilvania, au fost uciși sau luați prizonieri la Lopătari, de către cazacii ruși.

Pe lângă voievodul Vintilă Vodă, și-au legat numele de mănăstirea de aici Matei Basarab și Mihai Viteazul, iar în stăreție a fost găzduit Regele Carol I, aflat într-o vizită în zonă. Pe lângă sfântul așezământ a funcționat și o școală de grămătici, printre cele mai vechi din Țara Românească. Zugrăveala veche a bisericii nu s-a păstrat. Actuala frescă a fost realizată între 1998 şi 2002. Din pictura executată în 1950 mai există doar tablourile votive ale Episcopilor Metodie și Chesarie și un tablou al domnitorului Vintilă Vodă.

Biserica este monument istoric de patrimoniu, împreună cu clopotnița, zidul împrejmuitor, ruinele stăreției și cu cea mai prețioasă podoabă, catapeteasma, realizată în secolul al XIX-lea de către Nicolae Teodorescu, reprezentant de seamă al școlii de pictură buzoiene. Tot el a pictat și Sfântul Altar, și Crucea Răstignirii, în 1906. Legea secularizării dată de Cuza în 1863 a afectat așezământul, închinat mănăstirii athonite Constamonitu, care intrase deja în declin, fiindu-i confiscate moșiile, nu puține la număr, situație care i-a grăbit sfârșitul. Astfel, de pe la 1900 până astăzi, biserica funcționează ca lăcaș de cult parohial.

Copiii parohiei și cheia bisericii

Părintele paroh Liviu Pârlog este preot în această parohie de aproape 20 de ani, ajungând să se identifice cu locul și cu oamenii de aici. De la 1 august 2021, împarte misiunea slujitoare cu părintele Antonie Moldoveanu, un preot tânăr din zonă, hirotonit pe seama parohiei de către Înaltpreasfințitul Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei. Enoria are aproximativ 400 de familii, cu circa o mie de suflete, majoritatea în vârstă, dar rugători și mereu aproape de Dumnezeu.

În comunitate trăiesc aproximativ 200 de copii, care învață la Școala „Tache și Ecaterina Tocilescu” de lângă biserică. Pe aceștia preoții încearcă să-i țină aproape de Dumnezeu, proiectul „Singuri acasă, împreună în biserică”, inițiat de părintele Pârlog și dedicat elevilor care au unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate, bucurându-se de un remarcabil succes. „Avându-i în parohie, simțim că avem un oarecare rost, avem cui să transmitem mesajele Bisericii. Sunt apropiați de credință, iubesc religia, se spovedesc în posturi, se împărtășesc, chiar dacă sunt mai atrași de lumea digitală, de universul IT, de fel de fel de jocuri, de comunicarea social media”, ne mărturisește părintele paroh.

Cercetăm locul de o frumusețe aparte, bucurându-ne de fiecare clipă petrecută aici și încercăm să îngânăm o rugăciune, nădăjduind ca Domnul să facă ceea ce noi ar trebui să facem în numele Său. Îl rugăm să ne asculte rugăciunile, chiar dacă uneori cuvintele noastre izvorăsc din inimi reci, din minți leneșe, din voințe mai puțin implicate, nefiind nicidecum rostiri de foc, născute în pustia nevoinței, în strigătul suferințelor înstrăinării apăsătoare a prezentului. Ne rugăm Lui nepricepuți, neînțelegând că singurul lucru de care Dumnezeu ține cont sunt inimile noastre, care ar trebui să vorbească, să se implice mai mult în plinirea cererii.

Cu aceste gânduri am cerut cuvânt de lămurire părintelui Pârlog, fervent cercetător al duhului rugătorilor din Sfântul Munte de unde, în 2017, în urma sfaturilor primite de la părintele athonit român Chiril, de la Vatopedu, a adus o copie după celebra icoană a Maicii Domnului „Vimatarissa” sau „Alterița”, una dintre cele șapte icoane făcătoare de minuni de acolo, pe care a așezat-o în biserica satului. Văzând cheia veche cu care ne-a descuiat ușa bisericii, l-am întrebat mai întâi ce ar putea simboliza, în ecuația rugăciunii, acest obiect. „De fiecare dată când descui biserica încerc un sentiment deosebit. Dacă gândim că aceasta simbolizează Împărăția lui Dumnezeu, putem spune că de fiecare dată când venim aici, ne aflăm în fața ușii Împărăției Lui și că El ne-a lăsat, în marea Sa iubire, și cheia ei, pentru ca orice creștin să poată păși în ea”, ne-a răspuns acesta.

Rugăciunea ține lumea în firesc

Desele pelerinaje pe care părintele Pârlog le-a făcut în Athos l-au marcat profund, fiecare dintre ele fiind momente de răscruce. „Așa am cunoscut tradiția veche a Bisericii. Am o dragoste deosebită pentru acele locuri, pentru părinții de acolo. Pentru mine întâlnirile din Sfântul Munte au fost fondatoare, pentru că acolo se trăiește rugăciunea.

Nu este foarte ușor să vorbim despre lucrul acesta. Rugăciunea rămâne o temă importantă pentru orice creștin, dar mai ales pentru slujitorii altarelor. Aceasta este o taină între om și Dumnezeu. Fiecare dintre noi avem o vorbire tainică, directă, cu Creatorul. Sfinții Părinți spun că nu este doar o vorbire, ci o convorbire, pentru că întotdeauna omului care Îi vorbește, Dumnezeu îi și răspunde. De aceea, cel care se roagă trebuie să aibă «organele» duhovnicești potrivite pentru a percepe, a auzi răspunsurile lui Dumnezeu. Părinții cred că rugăciunea ține întreaga lume. Cei pe care i-am cunoscut în Sfântul Munte spun că atunci când nu va mai fi Liturghie, se va sfârși lumea. Rugăciunea pe care o facem acasă, fiecare dintre noi, sau rugăciunea pe care o rostim împreună în casa lui Dumnezeu, dar mai ales Sfânta Liturghie este foarte importantă. Când vorbim despre rugăciune, Sfinții Părinți spun că «urechea» care se deschide, cu care Îl ascultăm pe Dumnezeu, este inima, nu organul cu care percepem vorbele, zgomotele jur-împrejurului. Inima este cea cu care omul aude cele ale lui Dumnezeu. Nu atât mintea sau rațiunea. Chiar și atunci când este vorba despre Rugăciunea lui Iisus, părinții spun că omul trebuie mai întâi să o deprindă cu mintea, și abia după aceea să o coboare în inima lui, pentru că acolo este sălaşul lui Dumnezeu. Omul Îl simte și Îl cunoaște pe El cu inima, și mai puțin cu mintea. De aceea, când vorbim despre credința pe care omul trebuie să o aibă pentru ca rugăciunea lui să fie ascultată și să aducă roade, această trebuie să vină din inimă, ca să aibă puterea, cum spune Mântuitorul, să mute și munții din loc! Cu cât omul complică lucrurile și așază mintea și rațiunea între el și Dumnezeu, cu atât și rugăciunea devine mai complicată, iar ascultarea și roadele ei se vor lăsa așteptate. Vremurile pe care le trăim nu sunt propice și nici prietenoase. Dar, pe de altă parte, eu cred că oamenii care se roagă «țin» lumea! Și, cu cât vremurile sunt mai grele, cu atât este nevoie mai mult de acești oameni, pentru ca El să trimită harul Său asupra Creației, ca ea să rămână în hotarele ei și să nu o ia razna. Vremurile grele au făcut să iasă la suprafață creștini rugători și sfinți ai lui Dumnezeu, pentru că ele, vremurile grele, ne apropie mai mult de Creator. Pe «fundația» acestor rugăciuni, lumea capătă forța să meargă mai departe. Eu am această credință că pentru acești semeni rugători ai noștri și pentru Sfintele Liturghii, Dumnezeu încă ține lucrurile într-un firesc, într-o normalitate. Încă nu se strică rânduiala lumii! Cum să se strice, de vreme ce în Athos, de pildă, în fiecare zi se săvârșesc peste o mie de Sfinte Liturghii?”, spune părintele Liviu Pârlog.

După clipele petrecute împreună, ne-am despărțit de sfinția sa îndreptându-ne spre lumea noastră cenușie, unde ne pândesc tentații de tot felul, încercând să rostim în gând „Și nu ne duce pe noi în ispită”, convinși, ca și părintele paroh de la Vintilă Vădă, că Dumnezeu nu va lăsa să se strice rânduiala lumii pe care El a creat-o.

 

Citeşte mai multe despre:   Biserici din Romania