Jertfă continuă la Iezerul Vâlcii

În mănăstire descoperi plenar vocaţia fundamentală pentru care ai fost creat. Aceea de a fi făptură doxologică. Iar aceasta nu se exprimă doar în slujbele de la biserică, ci prin orice gest, fie el cât de mărunt, prin care poţi lăuda tu pe Dumnezeu sau cei ce te văd să-L preamărească pe El datorită faptului că te-au întâlnit. Aşa le-am simţit pe maicile de la Mănăstirea Iezerul Vâlcii, ca pe purtătoare de Hristos în inimile, cuvintele şi faptele lor. Smerite, simple şi, în acelaşi timp, hotărâte în slujirea lor, m-au învăţat că bucuria este semnul vieţii împlinite în Domnul.

Monahismul mi-a apărut totdeauna fascinant. La început, pentru minunile şi asceza incredibile, ai căror autori erau titanii Egiptului creştin din Pateric. Apoi, am realizat că nu ele erau esenţialul acestei forme de viaţă, ci, dimpotrivă, ceva ce nu era observabil cu ochiul fizic, iubirea lui Hristos până la suprema renunţare de sine, lupta îndârjită cu propriile limite, care sfârşea în nemărginita blândeţe şi dumnezeiasca bunătate.

Fascinantă devenea acum nebunia de a renunţa la propria viaţă pentru a primi cu smerenie, cu râvnă ceea ce Domnul ne oferă cu generozitate: viaţa Lui.

Asta am văzut şi la Iezerul Vâlcii. Tinere plecate din Bucureşti sau alte oraşe din Transilvania şi Moldova, care au încheiat sau, mai bine zis, au deschis socotelile cu viaţa, fiindcă monahismul este cel mai bun negoţ, timpul petrecut cu maximă eficienţă pe pământ, dacă se trăieşte cum trebuie.

Maturitatea duhovnicească a maicilor în vârstă şi dorinţa de a primi tot ce e de folos a celor tinere mărturisesc că duhul este viu în schitul de pe Valea Cheii şi tradiţia monahală merge mai departe necurmată.

"Uneori am trecut prin viaţă ca prin urechile acului"

Maica Marina are 78 de ani. Descoperim înaintea noastră un chip luminos, vesel, blând şi curat. Se sprijină în două bastoane, dar, cu toate acestea, îşi face cu multă râvnă ascultările pe care ea singură le-a cerut de la actuala stareţă, stavrofora Mihaela. A intrat în mănăstire în 1955, pe 23 aprilie. "De firea mea sunt mai retrasă şi mi-a fost tare drag să trăiesc aici unde sunt acum, aproape de pădure. Când am auzit de Iezer, m-am bucurat foarte mult." Însă vremea copilăriei a însemnat multă suferinţă pentru maică.

"Tatăl meu a murit într-un accident înainte să mă nasc eu. După care mama s-a recăsătorit şi a mai avut doi copii. Am pierdut casa părintească şi pământul din jurul ei atunci când a venit odată râul Topolog foarte mare. Ne-am mutat într-un deal. Mama rămăsese singură, cu trei copii, fără nici un ajutor. Trăiam într-o sărăcie lucie. Din cauza asta a murit mama, iar eu am fost crescută de o mătuşă, timp de 12 ani, până am plecat la mănăstire. Însă dacă tatăl meu şi maica mea m-au părăsit, Domnul m-a luat. Domnul mi-a purtat de grijă în toate căile mele. Au fost şi momente grele, mă gândesc cum câteodată am trecut ca prin urechile acului prin viaţă."

Cu toate astea, pe maica Marina nu a încercat-o niciodată gândul să plece din schit. A trebuit totuşi să părăsească forţat Iezerul atunci când, în urma Decretului 410 din 1959, a stat o lună pe acasă. Mănăstirea nu a fost închisă complet, fiind lăsate doar două maici bătrâne. Se făcea aici atunci şcoală monahală timp de trei ani. Dar decretul le-a stricat rostul monahiilor, care s-au răspândit pe unde au putut, la Mănăstirea Văleni sau Cheia.

Maica Marina s-a întors înapoi cu o călugăriţă mai în vârstă, Natalia. "Era mult de muncă, îşi aduce aminte monahia, la sapă, la fân… iar noi doar câteva. Duhovnic îl aveam pe părintele Calist de la Frăsinei. El venea în sărbători şi împreună făceam Sfânta Liturghie. Ne spovedea, ne împărtăşea."

Trăiau pe atunci la Iezer mai multe monahii foarte sporite duhovniceşte. "Una dintre ele, maica Natalia, intrată de la cinci ani în Mănăstirea Văleni, a fost modelul pe care l-am avut mereu în viaţa mea", continuă povestea vieţii ei, bătrâna Marina. "Ştia slujbele sfinţilor aproape pe de rost şi, în plus de asta, la sfinţia sa, se duceau celelalte maici ca la duhovnic. Avea cuvânt de folos pentru fiecare. Pe oricine avea vreo problemă ajuta, cu rugăciunea sau cuvântul ei inspirat din Pateric, Vieţile Sfinţilor sau din propria nevoinţă."

Ascultarea maicii Marina este de mulţi ani îngrijirea vitelor mănăstirii, deşi conducerea mănăstirii a scutit-o, din cauza vârstei, de orice povară. "Pentru mine munca e o distracţie. Cel mai greu e atunci când nu pot să lucrez." Nu am crezut-o pe moment, dar atunci când, urcând spre peştera Sfântului Cuvios Antonie, am văzut-o în cimitirul mănăstirii că smulgea buruienile crescute pe mormintele monahiilor, mi-am dat seama că spunea adevărul. Era soare destul de puternic, rasa maicii neagră. Te încingeai numai dacă stăteai pe loc, fără să faci nici un efort, darmite să mai şi munceşti. Maica însă îşi lăsase bastoanele din mâini şi stătea în bătaia astrului plivind iarba de pe morminte, fără să-i pese de căldură.

La despărţire, i-am cerut un cuvânt de folos duhovnicesc. "Să nu păcătuim şi, mai ales, să nu smintim prin păcatul nostru pe cei din jur. Să fim cuviincioşi, ca să ne bucurăm cu toţii într-un colţişor de Rai", a fost îndemnul monahiei cu privirea blândă, care ne-a lăsat mişcându-se încet către chilie.

"Tot ce văd bun vreau să fac"

Maica Ecaterina are pe jumătate anii maicii Marina. Face parte din generaţia tânără. A intrat ca novice la Iezer în 1992, a fost călugărită în 1999. Este protopsaltă şi pictează icoane pe lemn. Se caracterizează simplu: "Tot ce văd bun vreau să fac." Aşa a fost cu muzica, aşa a fost şi cu pictura. "Cu muzica am început singură, iar pictura a devenit o provocare, pentru că, unde vedeam o icoană, simţeam valoarea ei artistică şi sacră. Maica stareţă a descoperit interesul meu pentru desen, pentru culoare şi m-a trimis la Mănăstirea Bistriţa, la atelierul maicilor experimentate de acolo. Acela a fost primul stagiu. Apoi am continuat pregătirea la Mănăstirea Durău."

Maica Ecaterina a intrat în mănăstire la 20 de ani. Era în al doilea an la Facultatea de Teologie din Sibiu, Secţia Teologie-litere. De loc din Bistra, judeţul Alba, Elena (numele civil al maicii) nu s-a gândit că va ajunge călugăriţă. "Atmosfera din facultate era profund duhovnicească, povesteşte monahia. Pe atunci, Preasfinţitul Serafim Joantă slujea Liturghia miercurea şi vinerea în capela institutului, tot vinerea se citeau catisme în catedrala din oraş, iar într-una din celelalte zile ale săptămânii se rostea în capelă rugăciunea "Doamne Iisuse Hristoase…"."

Chemarea de nestăvilit a Domnului

Preasfinţitul venise de la Essex cu această tradiţie duhovnicească. Elena a fost prinsă de curentul ivit în capitala transilvană. A citit Pelerinul Rus şi a descoperit că pe Hristos nu trebuie să-l cauţi în altă parte decât în inima ta. "Am început să zic rugăciunea inimii. Aveam 20 de minute de la gazdă până la şcoală şi tot timpul spuneam rugăciunea asta. Venea sesiunea de vară. Primul examen la Teoria literaturii. Urâtă disciplină. Mi-am zis: gata, fac o pauză. Rostesc de câteva ori rugăciunea "Doamne Iisuse…", după care mă reapuc de învăţat. În timpul rugăciunii, un gând îmi spune: "Du-te la Vecernie". Eu nu prea mergeam la Vecernie în cursul săptămânii. Am plecat deci la slujbă. Pe scările catedralei mă întâlnesc cu o colegă. Ne spovedeam amândouă la acelaşi duhovnic, părintele Neofit de la Mănăstirea Turnu. "Am să-ţi spun ceva, mi-a zis. Mă duc la mănăstire". Când am auzit ce a spus, parcă m-a contaminat şi pe mine aceeaşi idee: "Trebuie să merg la mănăstire". Toată slujba am plâns că vreau să plec şi eu acolo. Am crezut că nu e adevărat, că sunt nebună. Odată slujba terminată, ne-am reîntâlnit. Vedea la mine ceva schimbat, dar nu aveam curajul să-i mărturisesc gândul meu. În sinea mea chiar mă dojeneam cum pot să mă gândesc la ceva aşa de înalt, peste puterile mele de înfăptuit. Dar dorinţa era de nestăpânit. Am ajuns acasă, unde stăteam patru colege. Le spun fetelor că merg la mănăstire. "Bine, mi-au spus ele. Lasă-te de glume şi pune-te pe învăţat că mâine avem examen"." Nu au crezut-o până au văzut-o, în toamnă, îmbrăcată în măicuţă. După ce Elena a terminat sesiunea, s-a dus acasă la Bistra, cu batic pe cap de data aceasta. Părinţii s-au speriat de ce s-a întâmplat, au plâns, dar n-au avut ce face. Lucrurile erau deja intrate pe alt făgaş. Părinţii Elenei erau credincioşi, dar nu exista în familia ei nici un înaintaş care să fi urmat calea monahismului. Totuşi, cineva parcă trebuia să spargă gheaţa.

Cum a ajuns din Sibiu în Vâlcea? Părintele Neofit de la Turnu, duhovnicul Elenei şi al colegei ei, pe care tot Elena o chema, le-a întrebat ce mănăstire vor să aleagă, mai retrasă sau mai la şosea. Prima variantă a fost decizia tinerelor, şi aşa au ajuns amândouă la Iezer, deşi nu ştiau unde se află.

Îndrăgostită de muzica psaltică

"Când am ajuns, aici erau doar cinci-şase maici. Au auzit de noi şi au zis: "Nu o să reziste ele aici. Sunt studente…" Atunci stareţă era maica Irina. S-au bucurat că noi cunoşteam cât de cât cântarea bisericească." La Turnu a auzit pentru prima dată Elena muzică psaltică. Era ceva deosebit de cunţana din Ardeal. Mai vioaie, mai săltăreaţă. Se poate spune că la mănăstire a atras-o şi muzica bizantină. Dar introducerea psalticii la Iezer a fost mai dificilă. Maicile în vârstă nu erau prea bucuroase că vin cele tinere să schimbe rânduiala stranei. Dar până la urmă lucrurile bune au biruit.

"Am învăţat să cânt psaltic cu ajutorul casetelor de la Mănăstirea Stavropoleos, cumpărate atunci când s-a întâmplat să avem drum prin Bucureşti. Aşa ne-am însuşit bine în primul rând axioanele praznicelor. M-am interesat de interpretul cântărilor. Era un teolog, Valentin Gheorghe. Mi-am cumpărat şi reportofon, iar când ajungeam la Bucureşti, înregistram tot ce puteam, Vecernie sau Liturghie, ori la Patriarhie sau Stavropoleos."

Viaţa ca un GPS

Chemarea la mănăstire din partea lui Hristos e ceva de la care nu te poate opri nimic, afirmă maica. Am întrebat-o despre prietena ei, fosta colegă de facultate cu care a intrat în mănăstire.

"Nu mai este astăzi aici. A plecat undeva în Spania, unde este căsătorită a doua oară", a povestit nu fără o undă de tristeţe în glas monahia Ecaterina. Rămăsesem nedumerit. Cum stătea treaba cu chemarea? Colega ratase, e adevărat, dar asta nu însemna că îi lipsise chemarea. Dovadă stătea faptul că nici în lume nu îi era prea bine. "Viaţa e ca GPS-ul cu care sunt prevăzute multe din maşinile de azi. Ai greşit drumul, Dumnezeu îţi reconfigurează traseul. Dacă ai apucat pe un drum, aceasta este calea trasată de Dumnezeu pentru tine. Dar adeseori noi nu respectăm traseul şi o luăm pe coclauri. Ca să ajungem din nou la Dumnezeu, trebuie stabilit alt itinerar. Există mântuire, dar unii aleg suferinţa, vor să ocolească, să meargă pe unde doresc ei. Iar Dumnezeu le spune: "Eu te ajut pe unde ai ales tu, dar era mai bine pe drumul arătat de Mine"."

Am plecat de la Iezer cu bucurie şi mulţumire în suflet că maicile de acolo îşi împlinesc chemarea lor. Atunci când te ţii de poala hainei lui Hristos, GPS-ul nu îţi va indica niciodată reconfigurarea traseului.