În Ibănești, un sat botoșănean ale cărui hotare sunt trasate în apropierea vechiului ținut al Herței, s-a păstrat nealterat un meșteșug altădată întâlnit în fiecare sat moldovenesc: jupuitul sau stufăritul. Îl mai practică azi doar moș Petru Ungureanu, care, la cei 74 de ani, se îngrijește de acoperișurile ca niște pălărioare ale căsuțelor bătrânești. Un meșter și-un meșteșug aflați la capăt de drum.
Până să ajungi la Ibănești, dinspre Dorohoi, geografia te tot pregătește arătându-ți câte puțin din frumusețile locului. Jur-împrejur, satul și-a întins câmpurile, ca niște aripi uriașe de clorofilă. Valuri verzi unduitoare se aburcă pe mici coline, pentru a coborî iarăși mai apoi, într-un amețitor joc al liniilor.
Curând se zăresc și primele case. De departe par niște puncte mici, diforme, așezate pe linia orizontului. Pe măsură ce te apropii, toate cresc, rând pe rând, căpătând contururi precise. Ici-colea, cușme zdravene, de stuf, învelesc acoperișurile, vorbind despre un meșteșug ale cărui începuturi, la Ibănești, coboară tare mult în trecut.
Odinioară, satul era numai căsuțe jupuite (n.r. – acoperite cu stuf), pitite bine prin întinderile grădinilor, legate între ele de ulicioare înguste, necăjite de gloduri din toamnă până în primăvară. Toți gospodarii le construiau la fel - din chirpici lipiți cu lut, pe temelie de piatră de râu, cu două odăițe despărțite de o tindă largă, cu prispă de lut în față. Duminica și în zilele de sărbătoare, gospodina casei își lua un lăicer și se așeza pe prispă, să-și tragă sufletul după truda de-o săptămână. Veneau și vecinele de la deal și cele de la vale și se puneau la cale treburile ce mai erau de făcut: care mai avea de prășit, pe unde, care de bătut cânepa. Așa-și amintește moș Petru Ungureanu satul din verile de altădată. Îi știe toate ulițele, a intrat prin fiecare ogradă de gospodar și a acoperit măcar o dată, cu stuf, fiecare dintre casele cele vechi. Meșteșugul jupuitului l-a deprins de la tatăl său, care-l învățase și el de la tatăl lui. „Tata meu o fost maistru bun. Legând eu cu el în pod, la sârmă, tata mi-o spus: «Învață, măi, Petruț, c-o să-ți prindă bine». Când am văzut că cei bătrâni s-o cam dus, am rămas eu ca șăf. Da' ci folos, cî nu pre pot acuma. Căldurile-s mari sus. Ti coci, nu alta!"
Jupuitul, o îndeletnicire aproape dispărută
Azi, moș Petre e singurul stufar din Ibănești. Și cam printre singurii din partea de nord a județului Botoșani. Acum, deși stufărișuri sunt din belșug la marginea satului și deși materialul e mai bun decât oricare dintre cele moderne, acoperitul caselor cu stuf pare să fi ajuns la capăt de drum. O dată pentru că nimeni nu vrea să mai învețe cum se face și apoi pentru că tinerii au alte gusturi în privința arhitecturii propriilor case – și le doresc mari, construite rapid, din materiale la modă.
Totuși, pentru meșterul Petru Ungureanu, muncă e încă destulă, numai s-o poată el face toată! În Ibănești, de o bună bucată de vreme, cei plecați prin țară se întorc în casele părintești, rămase goale, și fac tot ce pot să le mențină aspectul arhitectural de odinioară, în încercarea de a ține vii propriile amintiri și de a-și ostoi dorul de părinții dispăruți. „Eu de la 25 de ani fac treaba asta. Când eram flăcău, toate casele se acopereau cu stuf. Nu era fudulie, ca acuma. Vara, casele se ridicau din chirpici și se acopereau cu paie, fiindcă stuful încă nu era uscat. Și pe urmă, toamna, dam jos paiele și puneam stuf", își amintește moșul Petre, în timp ce ne îndreptăm spre casa familiei Aparaschiței, să-mi arate ultima lui lucrare. Le-a acoperit o căsuță mai mică, un grajd cum îi spun cei ai locului, și numai ce a terminat.
Din centrul comunei, înaintăm spre o poieniță ocrotită de un versant rotunjit. Pe spinarea dâmbocului șed grădini mici, îngrijite, ca niște năframe verzi. Din loc în loc, pâlcurile de pomi fac zid în calea vânturilor. Din întinderea aceasta de clorofilă se ițesc acoperișurile mici, asemeni pălăriilor de ciupercă. Într-o latură se vede și cel proaspăt lucrat de moș Petre: ca un fagure, căptușit bine cu tije subțiri, de culoarea mierii. E grajdul familiei Aparaschiței. În casa lor, ridicată în 1930, locuiește acum a treia generație – copiii plecați, în tinerețe, să lucreze la Timișoara, s-au întors acum, la vârsta pensionării, în casa în care au copilărit alături de părinți. Au întărit-o prin locurile șubrede, i-au redat chipul de odinioară și i-au însuflețit din nou odăile. 'Casa este de bârne, pe temelie de piatră de râu, după cum se vede. Cam așa se făceau, cândva, toate căsuțele pe la noi. Are ușile masive, de lemn, cu zăvor, de la început. A fost și asta acoperită cu stuf, dar mai pe urmă tata a pus azbest. Acum bârnele sunt lutuite, fețuite, ca să reziste în timp și să protejeze interiorul de frig", îmi explică proprietarul. Grajdul a rămas însă acoperit cu stuf, iar anul ăsta a venit timpul să-l reînnoiască. Așa că l-a chemat pe moș Petre și în două săptămâni treaba a fost gata.
Cusutul jupilor, o treabă migăloasă
Jupuitul sau acoperirea caselor cu snopi de stuf s-a practicat în Ibănești, dar și în localitățile din jur, din vechime. Era ca și acum un material la îndemână, natural, necostisitor, ușor de procurat din stufărișurile ce se întind pe malurile iazurilor și bălților de pe la margine de sat.
În fiecare toamnă, când frunzele stufului încep a se usca iar tijele rămân golașe, oamenii merg în stufărișuri și taie cât au nevoie. Îl aduc acasă, îl leagă în snopi (păpuși) de anumite dimensiuni și de aici intervine treaba meșterului stufar.
Odinioară, pe când, așa cum povestește moș Petre, casele construite vara se acopereau cu paie, meșterul dădea mai întâi paiele jos de pe acoperiș, ori, după caz, stuful vechi, și începea să croiască noua 'cușmă" a casei. Acum ca și atunci, la îndemână îi șade un ac gros și lung, prin urechea căruia trece sârma cu care va 'coase" jupii (snopii, mănunchiurile) de stuf pe scheletul de lemn al acoperișului. 'Un ajutor al meu șade în pod, eu îi trec acul, el pune sârma în ac, eu trag înapoi acul, pun alt jup, trec acul spre el – și tot așa. Prindem cam un metru în suprafață, adică vreo șase-șapte jupi. Și iar luăm «cusutul» de la început. Apoi, cu o lopățică, netezim suprafața cusută", explică meșterul. Într-o lună, reușea să croiască acoperișuri noi la vreo patru-cinci case sau, după caz, la vreo șase-șapte „grăjdurele".
Un acoperiș de stuf ține, după spusele lui moș Petru Ungureanu, cam 30-35 de ani, perioadă care nu e deloc valabilă în cazul altor tipuri de materiale moderne, folosite azi la acoperișuri. În plus, stuful este un foarte bun izolator. De aceea, casele cu acoperiș de stuf sunt foarte călduroase pe timp de iarnă și mențin bine răcoarea pe timpul verii.
„E păcat că se pierde, că mai bucuram lumea cu casele astea"
Azi așezarea în care altădată licăreau, ici-colea, pălăriile aurii de stuf ține cadența cu vremurile. Casele noi au altă arhitectură. Ulițele au cam uitat de glod și de praf și-s țanțoșe ca un păun, sub strălucirea asfaltului. Însă bătrânii s-au dus, iar satul s-a tot pustiit. Au rămas numai cei care n-au avut curaj să plece în străinătate. Pământul nu mai este muncit. Căci tinerii, zice moșul Petre, 'îs cam iubitori de odihnă". 'Nu videi, pe timpuri, oameni în crâșmă să steie atâta. Era treabă. De prin aprilie, de când se făcea primăvara, înhamau boii la car, luau de mâncare pentru animale, chirosteiele pentru ceaun și se duceau la câmp. Nu veneau acasă zile întregi, până nu terminau ce aveau de lucrat", face meșterul un sumar tablou al satului tinereții sale.
Oful lui vine și din faptul că nimeni nu va duce mai departe meșteșugul din care și-a câștigat pâinea o viață. 'De lucru este și-acum, nu-i vorbă, dar n-are cine să mai învețe, nu-s ucenici. E păcat că se pierde, că mai bucuram lumea cu casele astea. Când vezi așa o căsuță, parcă-i un muzeu, îți aduci aminte de părinți, de timpurile trecute", zice cu regret moș Petre.
L-am lăsat pe bătrân în poarta casei sale, acoperită cum altfel decât cu stuf. A urmărit o vreme mașina cu privirea, apoi s-a întors în ogradă, la treburile lui, socotind câte acoperișuri o mai avea putere să încropească vara aceasta. Spre sat, lumina amiezii îmbăiază colinele într-o mantie de foc. Verdele nu mai are vlagă, pălind sub razele aprige. Din când în când, soarele le trimite să se odihnească pe tijele subțiri de stuf, de pe acoperișurile căsuțelor vechi, alături de viespile instalate în fragile locuințe de vară. În fuga mașinii, fagurii de stuf își diluează contururile, transformându-se în pete prelungi, ca niște urme în timp. Un timp care apune.
