Jurnalul unei zile în furnicarul din subteranul Capitalei

Peroane arhipline, mirosuri grele, cuvinte aşijderea, agitaţie, curse care nu respectă timpii promişi, blocaje pe scări rulante, feţe crispate, cu ochii atenţi la hoţii de buzunare sau la cerşetorii care nu mai contenesc să întindă mâna după un ban. Aceasta este, pe scurt, atmosfera unei zile obişnuite la metroul din Capitală, unde am poposit ca simpli observatori, ghidaţi fiind de o tânără care coboară zilnic în subteran.

„Pierd zilnic ore preţioase la metrou. Sunt o persoană activă şi nu suport să omor timpul în trafic, în mijloacele de transport în comun, mai ales că lucrez şi urmez şi nişte cursuri. Din păcate, chiar nu reuşesc de fiecare dată să fiu punctuală. Metroul a devenit un coşmar pentru mine. Pe zi ce trece îmi dau seama de vacarmul în care sunt nevoită să intru şi care e, practic, neobosit şi de neoprit“, spune Elena Iurea, o tânără de 25 de ani, consilier juridic, care merge zilnic cu metroul şi pe care am ales-o ca ghid pentru o zi.

Traseul e prestabilit: Piaţa Sudului-Piaţa Unirii-Piaţa Victoriei-Aviatorilor-Dristor. Piaţa Sudului, ora 7:30

O mare de oameni ocupă până la refuz peronul de la un capăt la altul. N-ai unde să arunci un ac. Elena înaintează cu greu printre gecile groase de iarnă şi caută să atragă bunăvoinţa privirilor încruntate cu câte un „scuzaţi“, „îmi pare rău“, „vă rog“. Panoul electric indică 8 minute de la plecarea ultimului tren. După alte două minute, soseşte o garnitură burduşită cu oameni. „Intru, că nu am altă soluţie“, spune tânăra, vizibil iritată de aglomeraţia şi căldura excesive. Îşi face loc în cutia cu sardele şi merge aşa vreo trei staţii, până când ajunge la Unirii, unul dintre cele mai aglomerate pasaje subterane ale Capitalei. Puţini coboară. Mulţi urcă. Se calcă pe picioare şi stau ticsiţi. O doamnă în vârstă, cu o pălărie roşie, imensă, ultima urcată, face haz de necaz: „Noi suntem ăia norocoşii“, asta pentru că mai bine de jumătate dintre cei care au aşteptat metroul au rămas pe peron în aşteptarea următorului tren.

„Rezist până la Aviatorilor. Deja sunt la jumătatea drumului, încă pe atât şi am scăpat“, replică Elena unei prietene întâlnite întâmplător şi care îi cedează locul pe scaun. După care adaugă: „Nu degeaba se spune că orice lucru aparent negativ are şi o latură bună. Pot spune că de când sunt în Bucureşti m-am întâlnit la metrou cu multe cunoştinţe, prieteni de care nu mai ştiam nimic şi mi-a făcut plăcere să-i revăd“. Chiar şi aşa, Elena nu poate să nu recunoască şi aspectele mai puţin plăcute, care deranjează pe cei mai mulţi călători: „Urmează o zi de lucru solicitantă. Nu pot spune că acum mă încearcă un entuziasm extraordinar, după aglomeraţia şi condiţiile întâmpinate. Deja am intrat în criză de timp şi, una peste alta, trebuie să mai aştept şi ratb-ul, şi ziua nu se termină aici“. La Aviatorilor, ceasul indică ora 8:20.

La Victoriei, ora 16:00

Cei mai mulţi bucureşteni ies de la serviciu, este şi cazul ghidului nostru. Aglomeraţia este de nesuportat. Elena schimbă magistrala şi se îndreaptă spre Dristor. Are programare la stomatolog. Pierde aproximativ 5 minute pentru a urca scările şi alte 10 de minute pe peron, în aşteptarea trenului. Cei mai pătimaşi dintre călători răbufnesc nervos în public. „Este un calvar. Autorităţile, drăguţele, îşi bat joc“, replică acid Marian C., pensionar.

„Nemulţumirea generală porneşte de la faptul că trebuie să aşteptăm, de cele mai multe ori, peste zece minute metroul. Şi, dacă acesta se întâmplă să vină la timp, este ce cele mai multe ori prea aglomerat ca să intrăm. Mulţi preferă să aştepte“, mai spune Elena, odată ajunsă în vagon, peste umărul unui călător lipit de uşa de acces.

Trenul sfredeleşte întunericul, asemenea unui burghiu, cu viteză de bolid. Se îndoaie din încheieturi pe la curbe şi revine la forma iniţială, când şinele marchează drum drept. Pe scaune, călătorii moţăie cu genţi de birou şi plase cu cumpăraturi în braţe, ori privesc gânditori oriunde, însă niciodată în ochii celor de lângă ei.

Dristor, ora 16:50

„Atenţie, se închid uşile!“, avertizează vocea feminină dintr-o garnitură veche, supraaglomerată, mâzgălită cu grafitti, mai ales la exterior, de la primul vagon până la ultimul. Femeile îşi caută chipurile în geamurile reflectorizante.

Unirii, ora 18:30

„Am prieteni care locuiesc în diverse capitale europene şi îmi povestesc de fiecare dată când vin în vizită la mine cum e cu metroul la ei. În Londra, spre exemplu, oamenii sunt foarte relaxaţi. Cei mai mulţi citesc sau conversează între ei“, adaugă Elena. Tânăra juristă ajunge la Unirii, traversează magistrala suprapopulată în pas alert. La peron, câţiva tineri râd cu poftă şi astfel mai destind atmosfera. În rest, „vacarm, mai rău ca la Turnul Babel“, spune din fugă tânăra. Are un metrou de prins spre casă. Plin. Mâine o va lua de la capăt.