La bibliotecă nu eşti niciodată singur. Să fie acesta un motiv pentru care în biblioteci găsim mai mulţi vârstnici, ei care resimt cel mai acut singurătatea? La bibliotecă devii un om liber. Să fie hrana spiritului cea care eliberează şi pe care unii dintre noi înţeleg să o procure astfel, prin lectură? Privindu-i, aceşti cititori, cu multe decenii adunate într-o viaţă, fideli bibliotecilor, ajung să te convingă că filele de sub nas chiar le ţin de foame. O foame intelectuală. Este vorba despre cititorii vechi de carte din bibliotecile din Capitală, mai precis Biblioteca Centrală Universitară şi Biblioteca Academiei.
Metaforic spus, biblioteca este ea însăşi o carte. Coperţile îi sunt zidurile, uşile îi pot fi sigiliul, iar filele - sursa informaţiilor, bucuria spiritului şi a minţii - sunt însişi oamenii. Angajaţi sau cititori. Fără oameni, o bibliotecă ar fi un carnet de notiţe, nicidecum o carte. Indivizii vin la bibliotecă pentru a afla răspunsuri la întrebări, pentru ca, mai apoi, aceleaşi răspunsuri să fie pretextele altor întrebări. Astfel, pentru aceia dintre noi care au prins drag de cuvântul scris, dorinţa de cunoaştere nu are niciodată astâmpăr.
Lumină şi oameni
Mulţi dintre oamenii cărţilor întâlniţi în instituţiile sus-amintite au peste opt decenii de existenţă. Unii i-ar putea considera „în vârstă“, „bătrâni“, „bunici“, însă doar cunoscându-i îţi dai seama că oamenii aceştia, de fapt, nu au vârstă sau, mai precis, nu vârsta ar trebui să-i despartă de restul societăţii. Sunt asemenea cărţilor pe care le citesc şi care au rezistat în timp. Sunt înţelepţi şi mai lucizi decât mulţi dintre cei tineri. „Nu l-am lăsat şi nici n-o să-l las vreodată, cât voi putea, să doarmă“, spune criticul literar Mircea Coloşenco, arătând cu pixul spre fruntea lată, semn că despre creier e vorba. Trebuie antrenat zi de zi, adaugă domnia sa, iar cititul este o formă de gimnastică a minţii.
Miroase a file vechi, se păşeşte cu atenţie, se vorbeşte în şoaptă. Ne apropiem de una dintre sălile Bibliotecii Academiei. Lumină şi oameni. Cititorii vechi sunt grupaţi pe trei rânduri. Aliniaţi aşa, ca în băncile de la şcoală, ei se aseamănă unor elevi, doar că au părul alb. Caracteristicile vârstei sunt estompate de optimismul, vorba bună, înţelepciunea pe care le împărtăşesc celor din jur, pe gratis.
Sunt atât de preocupaţi şi concentraţi încât nici nu aud, nici nu dau atenţie celor care intră şi ies din sală. Cercetează atent fiecare cuvânt, iar dacă găsesc mai multe cuvinte înlănţuite care le dau „bătăi de cap“, le scriu pe o hârtie albă şi le lasă acolo, în aşteptare, să se odihnească, până când vor căuta explicaţii în alte manuscrise, periodice, studii, documente şi tot soiul de tipărituri puse la păstrare în bibliotecă.
„Biblioteca îmi oferă existenţă“
„Cu biblioteca aceasta eu sunt un fel de frate, pentru că îmi oferă existenţă. Şi existenţa spirituală fără existenţa materială nu există“, spune omul de litere.
Domnul Coloşenco este român, aşa cum afirmă convingător, mai exact - „născut în Basarabia şi venit în România în 1944“. Nu a avut o viaţă foarte uşoară: „Am fost muncitor la fabrica de rulmenţi din Bârlad, apoi am făcut armata, din nou în fabrică, pe urmă student, apoi profesor şi câte şi mai câte“, însă i-a plăcut întotdeauna să fie un om liber - „Mi-am ales numai ce am vrut eu să fac“, fără să uite de atribuţiile de serviciu şi că „şeful era şef“. Acum nu mai are şef şi e mai liber ca oricând. Libertatea aceasta venită din interior, alimentată şi de pasiunea pentru lectură, l-a transformat într-un om care nu s-a lăsat învins: „Mergi înainte! Ţi se pun piedici, ai căzut, te ridici, te ştergi, mergi mai departe! Ai fost barat, laşi şi mergi mai departe! E o teorie a fatalismului, dar este necesară. Concluzia este că nu trebuie să te laşi învins“, cu atât mai mult cu cât „pe mine nu m-a interesat niciodată să sparg uşi închise“.
Cât priveşte lipsa tinerilor din biblioteci, Mircea Coloşenco susţine că „utilizatorii de computere şi utilizarea de computere e foarte interesantă. E ca la strung. Poporul acesta al nostru a fost popor de slugi. Elitele s-au difuzat, s-au disipat şi atunci omul de rând a făcut şi face ce a văzut că a făcut tata la strung, odată. Aici, în bibliotecă, e interesant. Să cauţi şi să găseşti. Şi eu mi-am pus computer, dar trebuie să stai acolo trei, patru ore. Ce să faci la computer? N-am ce face acolo. Eu trebuie să adun, să mă documentez, să fac cărţi. În 20 de ani, am peste 80 de cărţi făcute (n.r. - ediţii alcătuite, prefaţate, postfaţate, ediţii critice şi bibliofile), printre care Rebreanu, Bacovia, Barbu, Macedonski, Nichita Stănescu. În afară de acestea, mai sunt şi cărţile de autor“.
Şi conchide criticul literar: „Vorba unui prieten de-al meu, Vasile Ghica, «de pe unele frunţi şi muştele fug dezamăgite»“.
Atmosferă de lectură la BCU
O uşă înaltă şi grea din fier forjat, odată deschisă, lasă să se strecoare câteva săgeţi palide de soare, care fac să sclipească porţiuni din pardoseala curată de la intrarea principală în Biblioteca Centrală Universitară (BCU). O instituţie care, deşi de stat, la o primă vedere, nu se încadrează deloc profilului arhicunoscut şi blamat de mulţi, cu funcţionari mofturoşi, reguli bizare, nepăsare, indiferenţă etc. Atât spaţiile mari, bine aerisite şi decorate cu bun-gust şi simţ artistic, cât şi personalul binevoitor, dar şi cititorii relaxaţi, evident mulţumiţi de condiţiile oferite, sunt argumente care conving în privinţa celor spuse mai sus.
E aproape ora 10:00. Pentru unii, o oră matinală, pentru cei câţiva cititori, întâlniţi în sala de lectură de la etajul 1 al bibliotecii, o oră înaintată. Câteva tinere, într-un colţ al camerei, caută propoziţii şi fraze printre rânduri. În colţul opus, o doamnă - ar fi putut să le fie bunică tinerelor cititoare - conspectează conştiincios dintr-un ziar. Ochii caută prin sala spaţioasă, cu cărţi aranjate asemenea medicamentelor într-o farmacie, şi îl găsesc pe Ion Hangiu. Domnia sa a tipărit în 1968 antologia în două volume „Presa literară românească. Articole-program de ziare şi reviste (1789-1948)“, pentru ca, zece ani mai târziu, să facă posibilă apariţia unei alte lucrări valoroase: „Dicţionarul presei literare româneşti“. La cei 85 de ani ai săi, pe care nu îi arată, profesorul Ion Hangiu vine în fiecare zi la bibliotecă, ca să „verific fiecare cuvânt, să nu se strecoare greşeli, deşi sunt convins că cititorii vor mai găsi, dar, cum spunea Simeon Ştefan, în Noul Testament, unde a apărut prima iertare - «Iar dacă, iubite cititorule, vei găsi o greşeală, să ştii că minte omenească şi mână omenească au scris» -, aşa am scris şi eu cele patru volume de dicţionar cronologic, aproape 4 mii de pagini, o muncă enormă“.
De asemenea, profesorul Hangiu este autorul volumului „Panorama presei româneşti contemporane. Articole-program de ziare şi reviste (22 dec. 1989 - dec. 2005)“, lucrare ce „prezintă perioada cea mai complexă din istoria poporului român…“, după cum se arată în Prefaţă.
„Adevărul iese întotdeauna la suprafaţă, ca untdelemnul“
„Eu mă aflu acum la sfârşitul unei cariere de şase decenii. Îmi pun speranţa în jurnaliştii tineri. Dacă am făcut aceste dicţionare, le-am făcut pentru ei şi sper să aibă ceva de învăţat de la înaintaşii noştri. Credinţa mea este că viitorul neamului românesc stă pe umerii tineretului, aşa cum spunea Vasile Pârvan într-o frumoasă cuvântare, şi că acest tineret, cum ne-a salvat în â89, ne va salva şi în viitorul apropiat“, se arată încrezător scriitorul.
După care adaugă: „Am avut noroc şi îndrăzneală în viaţă. Dacă nu aveam îndrăzneală în perioada comunistă să mă ocup de presa literară, de adevăratele valori ale literaturii noastre, şi să infirm ce se spunea în presa muncitorească şi comunistă… A fost o perioadă foarte grea. Mentalităţile încă se menţin, din nenorocire, revenim la aspecte oarecum depăşite, din perioada interbelică - bogaţi şi săraci. Probabil nu ne globalizăm, facem un nou comunism. În prima ediţie a dicţionarului mi-au scos (n.r. - reprezentanţii vechiului regim) 20 şi ceva de reviste de dreapta, din perioada interbelică, dar eu le-am păstrat frumos şi le-am pus în ediţia a doua din ’96 şi 2004. Vedeţi cum norocul şi îndrăzneala câştigă, iar adevărul iese întotdeauna la suprafaţă, ca untdelemnul“.
„Eu cred în Dumnezeu şi în destinul neamului meu“
Când vorbeşte de Dumnezeu şi de cele sfinte ale Lui, Ion Hangiu are broboane de lacrimi în ochi. Povesteşte cum a început liceul, pe care l-a absolvit mai târziu la Sibiu, pentru că părinţii nu au avut posibilitate să îl ţină în şcoală, însă a avut de partea sa ajutorul divin: „După ce, la 16 ani, am fost ucenic, am intrat la liceu. Şi purtam cu mine Visul Maicii Domnului, crezând că o să mă ajute Maica Domnului să iau câte două clase într-una. Şi am dat două clase la Liceul Lazăr din Sibiu. Şi mi-a ajutat. Acum Visul Maicii Domnului l-am înlocuit cu Tatăl nostru. Asta e credinţa mea. Şi până acum sunt mulţumit că Dumnezeu mi-a ajutat să fac ce am făcut. Am făcut ce mi-a dictat conştiinţa şi ce am crezut că e necesar pentru destinul neamului omenesc. Eu cred în Dumnezeu şi în destinul neamului meu“.
