În orașul de la picioarele Rarăului există o casă în care la ferestre se văd nu flori, ci linguri. Linguri de lemn de peste tot din lume. Unele sunt cioplite brut, fără fasoane, de ciobani sau de oameni simpli din Bucovina, altele sunt cizelate și șlefuite, asemeni unor pietre rare, iar altele trec dincolo de scopul primar, utilitar, devenind „rostitori” ai mersului lumii. Căci cele mai bine de 5.000 de linguri colecționate de profesorul câmpulungean Ion Țugui rotunjesc o poveste ce se „citește” limpede pe cozile sculptate și în simbolistica pe care autorii, unii anonimi, le-au atribuit-o. Am „lecturat-o” și eu într-o după-amiază de vară și-am înțeles că lemnul, prin toate formele lui de expresie, e păstrătorul cel mai fidel al trăirilor noastre în timp.
Pasionat de arta lemnului, de etnografie și de tot ce înseamnă spiritul locului, vreme de mai bine de 30 de ani profesorul câmpulungean Ion Țugui a colecționat linguri din toate zonele lumii. A început a le aduna în 1945, după ce vârtejul războiului trecuse, iar lumea începea timid a abandona vechile rânduieli, molipsindu-se încet de tot ce venea nou dinspre oraș. Și-a tot adunat apoi, până la moartea sa în 1978. Pe toate le-a expus în casa din Câmpulung Moldovenesc, care a devenit apoi muzeu în toată regula. Încăperile, de la pereți până la ferestre, au fost decorate în timp cu aceste delicate semne sculptate în lemn, ca niște povești care așteaptă să fie date jos din cui să poată fi ascultate.
Iar poveștile provin de peste tot din lume, căci, pe lângă bogatul inventar adunat din satele bucovinene sau moldovenești, autorul colecției a strâns multe piese și din schimburi cu alți pasionați asemenea lui sau din donații din diverse spații, unele exotice pentru noi, tocmai pentru că a simțit că această imagine a lumii, astfel așezată pe lemn, trebuie întregită. Așa au ajuns la Câmpulung, spre exemplu, linguri din Franța, din Rusia sau din îndepărtata Noua Zeelandă. De fapt, aveam să aflu de la Ion Mateescu, nepotul lui Ion Țugui, cel în grija căruia se află azi colecția, că există linguri de pe toate continentele lumii, dovadă că a existat o civilizație universală a lemnului, care cândva a avut același cifru.
Linguri-curiozități
Odăile casei pe care a moștenit-o familia Mateescu de la unchiul Ion Țugui sunt înțesate cu linguri. Structura muzeului a fost gândită chiar de colecționar încă din perioada vieții sale, iar în acest sens stau mărturii etichetele explicative, așezate alături de exponate în funcție de criteriile după care au fost grupate (reprezentări, locurile/țara de proveniență, scopul în care erau utilizate, simbolistica semnelor sculptate sau incizate pe coadă). „Sunt și multe curiozități, după cum vedeți. Lingurile calicilor, de exemplu, cu găvanul (n.r. – adâncitura) perpendicular pe coadă, sau lingura-ibric, pe mâna dreaptă și pe mâna stângă”, spune Ion Mateescu.
Și continuă să ne conducă, ca printr-un labirint fermecat, prin odăi și pe holuri, „teritorii” aflate în întregime sub asaltul lingurilor. Șiruri-șiruri se tot întind dintr-un capăt în altul al pereților, ținându-te captiv în lumea lor. Încerc să citesc în trecere cât mai mult dintre explicațiile pe care profesorul Țugui le-a scris, cele mai multe prin 1965, cu stilou, caligrafic și mărunțel, semn al unui timp mai așezat decât cel de azi. Zăresc linguri din locuri foarte îndepărtate – din SUA, Italia, Tunisia, Tanzania, Mexic, Pakistan, Ghana, Congo, Zair, Gabon.
„El a colecționat foarte mult de aici, de la noi, din Bucovina, unde au și existat foarte mulți meșteri cioplitori în lemn. Sunt apoi linguri cioplite de meșterul Nicolae Popa, de la Târpești- Neamț, sunt multe linguri ciobănești, o să vedeți. Sunt și linguri pe care le-au folosit unele personalități. Lingura lui Sadoveanu, spre exemplu, pe care a folosit-o la o partidă de pescuit pe Bistrița, lingura împărătesei Maria Tereza, dar și lingura lui Kogălniceanu”, spune Ion Mateescu.
Antropologie pe cozi de lingură
Într-adevăr, multe, foarte multe provin din satele bucovinene. O parte sunt vechi, purtând luciul uzurii. Căci, înainte să fi stat în colecția aceasta, cu decenii în urmă au fost folosite de proprietarii lor chiar în scopul în care au fost confecționate – unele în bucătărie, altele pentru preparatele de la stână. Există și numeroase linguri realizate în anii din urmă de meșteri de-ai locului, în scop pur decorativ, sculptate sau pictate cu diverse motive sau simboluri.
Lingurițe din lemn de tisă, dar nu de orice fel, ci „dintr-o rădăcină de la Ioan Strugaru, str. Aurel Vlaicu”, după cum a consemnat, cu scrisul său rotund, profesorul Ion Țugui însuși, linguri huțănești (folosite de huțulii din Bucovina), linguri de la Cacica, având coada sculptată în coadă de pește, linguri gheboase, în fine linguri cu tot felul de nume năstrușnice se tot arată, agățate pe pereții albi, ca niște trofee ale timpului.
Cele mai multe istorisesc despre trăitorii din Bucovina, despre ciobanii vrednici de odinioară, despre stânile din Rarău, despre viața omului, care era însemnată, în răstimpuri, pe obiectele făurite chiar de el: linguri de smântânit, linguri ciobănești, linguri de stână și de gospodărie, de diferite forme, cu diferite utilizări, linguri cu verigă, linguri cu „clopoței”, pentru bărbații ale căror femei sunt cicălitoare și gălăgioase. Dar și linguri folosite pentru diverse obiceiuri și momente importante - lingura logodiților, lingura din zestrea miresei, lingura mirilor, lingura pentru încondeierea ouălor, lingura folosită la pomenirea morților, lingura de dulce, lingura de post, linguri sculptate (balauri și șerpi încolăciți pe linguri), linguri de lemn cu chipuri de oameni, linguri pe care sunt cioplite flori de pădure sau frunze, linguri astrale (sculptate cu sori, lună, stele), linguri „în lucru”, cu coada lată sau strunjită, cu găvanul în formă de măr sau de prună, linguri sculptate sau pictate cu obiecte specifice păstoritului.
Povestea lingurilor e pe cât de fascinantă, pe atât de densă. Fiindcă poartă atât amprenta meșterului, apoi a proprietarului, cât și pe cea a colecționarului, iar viziunile lor despre obiectul în sine, despre simbolistica sculpturii sau a ciopliturii, despre folosințele și valențele pe care lingura le-a căpătat în timp, sunt atât de bine sudate, încât conturează un veritabil tratat de antropologie. Pe care nu trebuie să fii savant ca să-l înțelegi. Trebuie doar să fi ajuns, măcar pentru o zi, în Bucovina.
