A crescut printre cai, potcoave, căruţe, pluguri, grape, fier, mult fier. Sunetul contorsionat al metalului dur, înroşit în foc, sub ciocan, a fost, de când se ştie, un glas aparte în satul natal, care cheamă şi astăzi, ca un bucium, gospodarii în bătătura sa. Dumitru Reabschi, fierarul din comuna Frumosu, judeţul Suceava, renumit în zonă, s‑a îngrijit din vreme să prelungească viaţa acestui meşteşug, moştenit din familie. Fiul său, Ilie, duce mai departe tradiţia unui loc şi a unei lumi ce nu vrea să moară.
Fierăria lui Dumitru Reabschi, aflată la 22 km distanţă de Câmpulung Moldovenesc, are vad bun. Din 1927, de când a fost deschisă de tatăl său, moş Ilie, a fost aşezată la drum, şi tot la drumul mare, care duce spre vestitele mănăstiri bucovinene, poate fi găsită şi astăzi. Locul nu este doar o agoră sătească în care localnicii şi cei din împrejurimi se întâlnesc, cu sau fără vreo comandă clară pentru meşterul fierar, ci şi un punct de atracţie pentru turişti. Străinii stau cu orele în atelierul septuagenarului, filmează, fotografiază şi par mai captivaţi decât în faţa unui film de aventură. Spre deosebire de pelicula cinematografică, trucată de cele mai multe ori, în fierăria lui Reabschi, viaţa pulsează în forma ei autentică. Imprevizibilă. Grea. Dar atât de frumoasă.
„Pe vremuri, potcoveam mai mulţi cai”
„Ho, fetiţa, stai cu tata! Ho, Steluţa!”, îmbunează cu vorba bătrânul fierar o iapă tânără, cuminte, priponită în faţa atelierului. Cu urechile ciulite, cabalina răspunde cu o mişcare lentă a cozii lungi până în pământ şi se uită cu ochi măriţi spre ultima copită ce a primit o potcoavă nouă din care iese fum gros, alb, cu miros de unghie arsă. Stăpânul netezeşte coama animalului, după ce lasă din căuşul palmelor copita proaspăt toaletată, şi strânge, pe rând, cu mulţumire, mâinile puternice ale fierarilor - tată şi fiu. „Nenea Dumitru şi feciorul său, Ilie, sunt cei mai buni fierari de pe valea asta. Fac treabă bună, cu simţul răspunderii şi au cuvânt. Eu vin de vreo câţiva ani aici şi sunt foarte mulţumit”, spune Nicolae Călinescu din comuna Vama, aflată în apropiere.
Bătrânul Reabschi îşi ocupă locul său, pe un stativ din lemn, în faţa fierăriei. Nu scoate nici o vorbă până ce nu o vede pe Steluţa urcată într‑o dubă mare, albă, menită să o ducă în siguranţă acasă. Calul nu se lasă uşor ademenit în cutia de conserve pe patru roţi. Atent la ce se întâmplă, Dumitru Reabschi devine uşor agitat. O lovitură scurtă de bici convinge animalul să intre în camionetă. Un ultim salut al clientului şi câteva copite dornice de evadare, zdravăn aruncate în tabla automobilului în mişcare, îl conving pe fierar că şi‑a terminat treaba. „Noroc bun!”, răspunde încă o dată cu voce groasă, sănătoasă, de muntean tare ca fierul.
Ilie strânge cleştii lăsaţi pe câţiva butuci din lemn, înnegriţi, vechi de când lumea, inspectează forja şi polizorul, reduce sonorul radioului şi se adăposteşte în casă, departe de cuptorul din fierărie. Bătrânul stă pe baricade, în aşteptarea următoarei comenzi. De la 7:00 dimineaţa şi până la ora amiezii, au avut doar doi clienţi, proprietari de cai, aduşi la potcovit. Sunt zile şi zile. Unele mai lejere, altele mai aglomerate. Au de lucru, nu se plâng. Fac tot ce se poate din fier - de la potcoave, topoare, balamale, zăvoare, lanţuri, până la căruţe, pluguri, grape, potcovitul roţilor de lemn (pe cale de dispariţie) şi obiecte şi decoraţiuni din fier forjat.
„Pe vremuri, potcoveam mai mulţi cai, pentru că nu erau atâtea tractoare şi potcoavele erau prinse cu ştuluri, adică cu nişte bucăţele de fier, nu ca acum - sudate. Recordul de potcovit cu ştuluri a fost de 22 de cai şi două perechi de boi, de la ora 2:00 dimineaţa şi până seara, la ora 12:00. Am făcut mii de potcoave în viaţa mea. Am potcovit aproape toţi caii din Frumosu şi din satele învecinate”, îşi aminteşte nenea Dumitru.
„Meseria asta se învaţă, nu se fură”
Prima potcoavă a făcut‑o la 20 de ani. Târziu pentru un băiat al cărui tată era „meşter de fier”, după cum reiese din brevetul de maistru în fierărie şi potcovărie, obţinut la Şcoala de arte şi meserii din Cernăuţi. „Umblam după cărăuşie, să car lemne, să slugăresc, cum era atunci, dar tata mi‑a spus să fac fierărie. L‑am ascultat şi, din anul 1955, am ales meseria asta pentru că mi‑a plăcut, şi apoi ce era să fac, unde să mă duc. Dacă nu munceşti, n‑ai cu ce trăi. Meseria asta se învaţă, nu se fură. Trebuie să faci ucenicie trei ani. În primul an, se lucrează la baros, în al doilea an, se încep a face lucrurile pe care le făureşte meseriaşul, iar în al treilea an, ucenicul trebuie să lucreze cum lucrează meşterul. E o meserie grea. Numai dacă luăm ca exemplu potcovitul, nu e uşor să baţi cuie în copită. Trebuie mare grijă să nu meargă la ghiu (n.r.: la viu),adică în partea moale, ci să meargă în partea vârtoasă a copitei. Iarnă sau vară, trebuie să fii în genunchi, la potcovit. Geruri mari am îndurat înainte, erau şi -32 de grade. Potcoveam câte un picior de cal şi mergeam să ne încălzim. Regret că nu mi‑am cruţat sănătatea, acum mă dor tare picioarele”, explică meşterul Dumitru.
Oameni de toate soiurile continuă să‑i intre în fierărie. Flecari, tăcuţi, năzuroşi, închipuiţi, buni gospodari. Faţă de fiecare manifestă o atitudine corectă, serioasă, categorică. Bătrânul Reabschi este mână puternică, la propriu şi la figurat. Are vorbele la el şi replici potrivite pentru oricine. Este om disciplinat şi de cuvânt. Aceste calităţi i‑au asigurat un renume, încrederea oamenilor şi siguranţa unui trai liniştit.
Păstrează bine secretele meseriei. Doar fiul Ilie este depozitarul trucurilor de maestru, dobândite în ani de experienţă. În două vorbe, impunătorul Dumitru strecoară reţeta tehnică a unui potcovit de calitate, făcut după o metodă de sute de ani: „Unghia calului trebuie bine curăţată cu cleştele şi cu ciocanul. Potcoava, pe care noi o facem cam într‑o oră, după ce se încălzeşte la foc şi se păsuieşte pe copită, se dă la răcit şi, când e rece potcoava, se bate pe picior. La urmă, copitele se dau cu ulei ars, ca să se înmoaie. Noi luăm pentru potcovitul unui cal 100 lei.” După ce vorbeşte, se ridică fără veste şi intră în atelier. Dintr‑o privire inventariază uneltele de lucru - aparatul de sudură, polizor, forja, bormaşina, maşina de găurit de pe vremea austro‑ungarilor, diversitatea de ciocane şi cleşti, nicovala. E bine. Toate sunt la locul lor.
„Viitorul meseriei va fi unul bun, aici, în zona noastră de munte, cu o singură condiţie: dacă se scot taf‑urile forestiere din pădure. La sat, se va mânca pâine bună din fierărie”, previzionează proprietarul fierăriei din Frumosu cu ochii departe, sus, tocmai în vârful înverzit al muntelui Runcu, care se înalţă în faţa casei sale, acolo unde, în copilărie, era convins că se uneşte cerul cu pământul.
