La Galați, bătrâni cu speranțe de comuniune

Am vizitat cu ceva vreme în urmă Centrul multifuncțional de servicii sociale „Speranțe pentru vârsta a III-a”, al Parohiei „Pogorârea Sfântului Duh” din Galați, unde am trăit revelația înțelegerii unui lucru pe care până atunci nu-l pricepusem. Anume că singurătatea se poate defini și ca incapacitatea omului de a trăi în afara comuniunii. Acest adevăr mi-a fost confirmat de bătrânii întâlniți în această instituție socială a Bisericii, unde beneficiază, prin tot ceea ce li se oferă, de preaplinul viețuirii comunionale.

Acest centru social multifuncțional a fost înființat la inițiativa Înalt­preasfin­țitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, în baza unui proiect PHARE, în 2008. Din anul următor a funcționat în parteneriat cu Consiliul Local Galați. În această instituție a Bisericii, 30 de persoane vârstnice iau zilnic masa și socializează, încercând să-și învingă neliniștile provocate de singurătate. Alte 30 de persoane nedeplasabile primesc hrană și îngrijire la domiciliu.

Normalitatea regăsită

Beneficiarii provin din tot orașul. „Lor le oferim servicii multiple: masă caldă, servicii de consiliere socială, consiliere psihologică, asistență medicală, servicii de spălătorie și călcătorie, de club și multe altele. În activitatea noastră îi avem alături pe tinerii liceeni din oraș, care vin și-i vizitează. Aceste persoane sunt singure, cu venituri reduse, majoritatea fără aparținători legali. Dar sunt și persoane care au copii sau nepoți, cu care se află în relații nu tocmai cordiale, fie aceștia sunt foarte săraci, nu lucrează, fie că sunt plecați din țară ori nu-i mai vizitează cu anii. Dar aici, toți suntem ca într-o familie. Printre asistații noștri se află și persoane care nu frecventau până acum biserica sau veneau foarte rar. De când vin aici, mulți au înțeles că Biserica nu se ocupă numai cu slujbe, ci și cu partea sufletească a credincioșilor. Vorbind cu ei, spovedindu-i, împărtășindu-i, ei au înțeles că de fapt Biserica se ocupă cam de toate problemele omului. De aceea mulți și-au schimbat fundamental viața. Chiar au întinerit! Când vin aici, se închină mai întâi în biserică, apoi intră în centru. Unii se închină chiar când intră în centru, considerându-l lucrarea lui Dumnezeu. După ce iau masa, discută în parcul din imediata apropiere a bisericii, apoi merg la casele lor. Au legat prietenii între ei, se mai vizitează”, ne mărturisește părintele Florin Chiosa, coordonatorul centrului.

Această stare de normalitate le este asigurată de cei șase angajați ai centrului (asistentul social, psihologul, bucătăreasa, spălătoreasa, cei doi îngrijitori la domiciliu) și de părintele Chiosa, cu care am discutat încercând să aflăm lucrarea care face din singurătate un „naufragiu personal”, nicidecum „o victorie înaintea celorlalți”, cum spunea și Octavian Paler.

Dumnezeu, mai aproape

Doamna psiholog Beatrice Daniela Crăciun lucrează aici de la înființarea centrului, purtând dese discuții, pe diferite teme, cu acești oameni. „Cel mai mult îi frământă singurătatea, lipsa de apartenență la o familie. Se simt abandonați. De aceea «cer­șesc» atenție”, ne spune aceasta. La rândul ei, doamna Anca Jitcă, asistent social, ne mărturisește: „Eu mă ocup cu identificarea posibililor beneficiari ai serviciilor noastre. Colaborez cu parohiile, care cunosc cel mai bine situația credin­cio­și­lor lor, și cu Serviciul social al primăriei orașului. Avem, din păcate, beneficiari care sunt vizitați acasă doar de noi. Nimeni altcineva nu le deschide ușa. Pentru ei suntem o lumină. O speranță în viață. Pentru mulți dintre ei suntem ultimele persoane pe care le văd înainte de a pleca la Domnul. Nu este ușor să le câștigăm încrederea, dar, prin credință și prin suport necon­di­ționat, ajungem să fim considerați de mulți adevărații lor copii”.

„Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru tot”

Ne-am apropiat cu îndrăzneală de acești semeni ai noștri, am luat masa alături de ei și am încercat să le descoperim viețile. „Am 79 de ani și sunt singură. Soțul a murit acum 23 de ani, iar băiatul în urmă cu 10. Am lucrat la «Textila» 28 de ani, dar am pensie mică. Sunt și bolnavă. În acest colectiv mă simt foarte bine. Aici vorbim, servim o masă foarte consistentă și bine gătită, ne înțelegem foarte bine cu tot personalul și cu părintele. Tot ce ni se oferă aici este un ajutor foarte prețios pentru noi. De aceea Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru tot”, ne mărturisește doamna Floarea Ichim. Aceleași gânduri ni le-a exprimat și domnul Costică Nicolae, pensionar, tehnician de profesie, care are 64 de ani. Vine aici de trei ani pentru că a rămas singur. Se simte foarte bine, și prin ceea ce trăiește în această comunitate și comuniune creștină confirmă ceea ce cu atât de adânc adevăr spune și tânărul poet constățean Ionuț Caragea: „Când eşti înconjurat de străini, Dumnezeu este mai aproape de tine”.