La peste două secole, biserica nemţeană din Răpciuni a prins din nou viaţă

După mai bine de jumătate de an de lucru intens, biserica din satul Răpciuni, judeţul Neamţ, transferată în Muzeul Satului, în 1957, ca urmare a începerii construcţiei barajului hidroenergetic de la Bicaz, a fost restaurată. Acesta a fost motivul pentru care ţăranii din Ceahlău - localitate aflată în apropierea Răpciunului, sat care astăzi nu mai există - au venit cu preotul, dascălii şi cei mai talentaţi copii, dar şi cu primarul lor la Bucureşti, într-o duminică, exact când Muzeul Satului a împlinit 73 de ani de existenţă. Au adus cu ei cuviincioşia omului de la sat, care pleacă cu evlavie capul la rugăciune, în biserică, îmbrăcat în straie populare, omenia, bucate gustoase, graiul moldovenesc, dar şi multă veselie. Au demonstrat prin tot ceea ce au spus şi au făcut că a fi ţăran nu este nicidecum o ruşine (aşa cum, astăzi, i se atribuie termenului sens peiorativ), ci o mândrie.

La slujba de pomenire, săvârşită din faţa unui altar vechi, din 1773, cel al bisericii nemţene, de către părintele Andrei Fabian (parohia „Palatul Cnejilor“, din localitatea Ceahlău) oricine a fost bine-venit. Chiar şi grupurile de vizitatori străini atraşi de frumuseţea şi spiritualitatea locului, deşi nu au înţeles, au simţit româneşte şi au vibrat la spectacolul care li s-a derulat în faţa ochilor.

Părintele Fabian le-a vorbit credincioşilor adunaţi în lăcaşul de cult despre importanţa bisericii în comunitatea creştină de la poalele Ceahlăului: „La noi, în Neamţ, biserica este cea care leagă oamenii între dânşii, este cea care mijloceşte rugăciunea oamenilor către Dumnezeu. Am văzut în bisericuţă un episod grozav, un pom roditor şi un pom uscat, care are securea la rădăcină, şi care reprezintă cele două categorii de oameni. Înaintaşii noştri care au pictat această bisericuţă nu au pictat-o doar pentru a ne bucura noi când ne uităm, ci ne transmit un mesaj şi ne spun că cei care nu rodesc întru Hristos, cei care sunt asemenea pomului uscat, vor fi tăiaţi de la rădăcină, iar cei care vor fi roditori în ogorul Domnului, adică vor lucra pentru mântuirea sufletului, aceştia sunt bine plăcuţi Domnului.“

La finalul slujbei s-a cântat „Hristos a Înviat“ în limbile română şi greacă, de către grupul coral „Sound“, care a fost acompaniat de toţi cei prezenţi.

„Cea mai frumoasă biserică dintre toate muzeele noastre în aer liber“

„Este bine ca în această biserică care îşi redeschide uşile pentru publicul nostru să pomenim numele lui Dimitrie Gusti, cel din al cărui vis s-a întrupat acest muzeu. Să pomenim numele lui Gheorghe Focşa, fostul director al Muzeului Satului, care se odihneşte aici la Biserica Dragomireşti din Maramureş. Dumnezeu ne-a ajutat şi suntem pe un pământ, aş zice eu, ocrotit. Suntem într-un loc, în mijlocul unui oraş nebun, în care domneşte liniştea şi pacea. Iar această biserică, pe care, cred eu, tot Dumnezeu a ocrotit-o şi a adus-o la Muzeul Satului, în aşa fel încât ea să nu piară odată cu satul Răpciuni, este dintre toate muzeele noastre în aer liber cea mai frumoasă. Este una din puţinele biserici a cărei pictură a fost restaurată“, a spus conf. univ. dr. Paula Popoiu, coordonatorul general al proiectului de restaurare a bisericii din Răpciuni, director al Muzeului Satului.

De asemenea, conf. univ. dr. Laura Popoiu a mulţumit colegilor care au contribuit la realizarea lucrărilor de restaurare, în mod deosebit coordonatorului tehnic, dr. Ana Bârcă, arhitectului Niels Auner (restaurare arhitectură), cât şi profesorului Dorin Handrea (restaurare pictură).

De acum înainte, comunitatea din Ceahlău, prezentă la eveniment, va putea urma exemplul celei din Timişeni - Gorj, care vine o dată pe an la biserica lor amplasată în centrul muzeului şi se roagă pentru cei adormiţi.

„Prin formaţiile de dansuri populare, am căutat să promovăm tinerii“

Cu siguranţa vor veni în anii ce urmează profesorul Ion Diaconu şi învăţătorul Constantin Ionescu, împreună cu grupul de copii ai şcolii din comuna Ceahlău.

Pe ritmuri de acordeon şi vioară, dascălii şi elevii, îmbrăcaţi în costume populare, au delectat publicul prin dansurile tradiţionale şi prezenţa lor de spirit.

Buni vorbitori şi dornici să împartă din bucuria lor şi celorlaţi, mentorii s-au lansat într-o discuţie prietenească. „Am zis întotdeauna că dacă nu e dansul popular, dacă nu e hora, trei floricele cu care să ieşi din ogradă, nu poţi să faci nunta, cumetria. Prin formaţiile de dansuri populare, am căutat să promovăm tinerii. Eu, în 1982, când am văzut pentru prima dată lumina reflectoarelor, am simţit că plutesc. Din momentul acela am zis că una este teoria, alta este practica, iar segmentul acesta cultural nu-l voi lăsa să moară“, a spus învăţătorul.

Profesorul a completat: „De mic am învăţat să joc. Îmi aduc aminte, copil fiind într-un sat de pe valea Bistriţei, în Borca, mergeam la nunţi sau la baluri, cum era odată. Câteodată, mă luau mama şi tata cu ei, Dumnezeu să-i odihnească, şi ţiganii mă învăţau să bat doba (n.r. toba). Am prins ritmul şi nu l-am mai lăsat. Am făcut parte din ansamblul de profesionişti de la Bacău, pe vremea studenţiei. De la 27 de ani până acum, când mă vedeţi, dansez întruna. Preţuiesc foarte mult aceste costume naţionale. De fiecare dată mă întreb cum de oamenii aveau atâta răbdare... Femeile coseau zi şi noapte, şi uitaţi ce minunăţii au putut face“.

„Ne mândrim cu ai noştri, aşa cum au fost, şi simpli, şi plugari, şi ţărani“

La toate acestea ar mai fi de adăugat dragostea de ţară şi încăpăţânarea de a nu lăsa românismul să piară: „Eu, de la prima oră, când intră pe poarta şcolii, le vorbesc copiilor de şase ani despre mândria de a fi român. Pentru mine este sfânt dacă eşti român. Imnul nostru e tribut de sânge. Vine Înălţarea şi mă duc să cânt cu copilaşii la biserică şi ştiu că acei oameni care au murit nu au murit în zadar. O fost şi tata în Tatra şi a venit de acolo betejit şi o mai trăit cât o trăit. Şi tatăl lui (n.r. al profesorului Diaconu) a venit din Moscova pe jos. Cum să nu le spun eu oamenilor şi copiilor că noi ne mândrim cu ai noştri, aşa cum au fost, şi simpli, şi plugari, şi ţărani. Noi îi slăvim“, magnetizează prin forţa cuvintelor şi a trăirilor învăţătorul Ionescu.

De la cei doi dascăli prieteni am aflat că în Biserica „Palatul Cnejilor“, cu hramul „Pogorârea Duhului Sfânt,“ înălţată la 1649, slujbele sunt mai frumoase decât oriunde în lume. În ceea ce priveşte tânăra generaţie - oamenii de mâine - acelaşi Ionescu, care poate fi uşor confundat cu domnul Trandafir, a replicat: „Copiii mei dacă nu cântă cel puţin zece melodii pe versuri de Eminescu, Coşbuc, Alecsandri, înseamnă că nu-s copiii mei. Dacă nu cântă folk, o baladă, dacă nu dansează, înseamnă că Ionescu nu e prezent. Când grijile şi vremurile de azi sunt aşa cum sunt, mă îmbărbătez şi zic imnurile noastre vechi, de la Ciprian Porumbescu, de la George Enescu, şi nu le las să moară. Eu am zis, or fi vremuri vitrege, că e reformă sau antireformă, dar peste Ionescu nu a trecut reforma, el face progres. El nu vrea manuale alternative, el vrea ca Eminescu să fie cunoscut mai mult, matematica să întreacă calculatorul, dacă e posibil, muzica să aibă loc de cinste. N-am cum să vi-i aduc pe Andrada, Savi, Bia, Andreea, pe toţi, să-i vedeţi cât sunt de talentaţi. Eu nu sunt un învăţător de care să se teamă. Vin, mă înconjoară din toate părţile şi nu mă lasă până nu le dau temă. Ei sunt cartea mea de vizită. Trăind lângă copiii mici, simt că întineresc“.

„Caut un specialist să mai ţie anii pe loc, încă vreo 50, dar nu-l găsesc“

„Scăp lăcrimile de emoţii“, recunoaşte nenea Nicolae Aflori, cel care a fost botezat în lăcaşul de cult de la Răpciuni, astăzi biserică-monument la Muzeul Satului. Născut în 1941, copilul Nicolae a primit cea dintâi sfântă taină până în Crăciun, de la preotul Pantelimon Grigoriu. Om voinic, aşa cum îi sade bine omului de la munte, Nicolae Aflori priveşte direct în faţă pe oricine îi vorbeşte cu nişte ochi albaştri, asemenea cerului din vârful Ceahlăului. Aproape 50 de ani a fost şofer, însă de mic a învăţat tâmplăria, meserie pe care o practică şi acum: „Am apucat de mic a învăţa tâmplăria, de la bunicul care îmi spunea: „Dacă o să înveţi ce te învăţ eu, tu n-ai să mori de foame niciodată. Omul are nevoie şi de leagăn, şi de masă, şi de scaun, şi de sicriu şi dacă nu o să aibă bani şi o să fie foamete, ori război, îţi dă o găleată de cartofi, ori mână de făină, şi tu o s-o duci înainte“. Şi aşa o fost. După ce-am fost o viaţă şofer, acuâ bătrân, am dat iar la lemne“. Lângă biserica de la muzeu este o casă, despre care nenea Nicolae poveşteşte: „La deal de casa luâ prinţuâ Sturza era o râpă care venea până la căsuţa asta. Se cunoaşte şi acum cum am dat cu schiurile în bârnă, sub scară, în partea din spate, când eram copchil. Şi acum mai sunt două găurele“. Meşterul a donat bisericii copilăriei sale, regăsită peste ani în Capitală, un scăunel „pentru pus anafură, să rămână amintire de la mine“, după care adaugă: „Tot caut un specialist şi nu-l găsesc, nu să dea anii înapoi, să-i mai ţie pe loc încă vreo 50, dar nu-l găsesc“.