Ne oprim astăzi pe terasa de deasupra Tazlăului Sărat, în judeţul Bacău, în buza Moineştilor, ca să ne umplem sufletul de pacea ce sălăşluieşte între bârnele bătrâne ale bisericuţei de la Prohozeşti.
Pe un versant de la marginea aşezării de la Prohozeşti, de unde privirea e deschisă spre toate zările, au găsit de cuviinţă vechii trăitori de aici să ridice o smerită biserică de lemn. La picioarele dealului, culori felurite se aştern, în petice decupate drept, de parcă natura şi-ar fi scos zestrea la aerisit, aşezând-o, cu grijă, s-o mângâie soarele şi vântul. În depărtări, orizontul trasează graniţe arcuite peste spinările Subcarpaţilor. Verdele nu-şi mai găseşte astâmpărul, colorându-se în zeci de nuanţe, după năbădăioasele dorinţe ale verii de sub munte. De sus, de pe locul în care, de-atâta amar de vreme, stă neclintită, bisericuţa e un străjer blând, dar atent. O fortăreaţă în care satul de deasupra Tazlăului s-a adunat mereu şi în care credinţa localnicilor s-a statornicit pentru vecie. „Oamenii sunt foarte ataşaţi de biserică. E parte din vieţile lor, mai ales că aici a fost întotdeauna şi cimitirul satului“, spune părintele Iulian Neagu, paroh la Prohozeşti din 2009.
Legenda spune că bisericuţa ar fi fost ridicată din bârne, pe la 1640, pe platoul numit „Hăineală“, pentru a sluji micii comunităţi înfiripate sus. Cu toate acestea, nu există documente istorice care să confirme datarea sa, cu precizie, în veacul al XVII-lea. Potrivit consemnărilor din Marele Dicţionar Geografic al României, de la 1902, bisericuţa ar fi fost construită la 1840. O altă sursă, ceva mai recentă - Repertoriul lui Nicolae Stoicescu, contrazice ambele variante, susţinând că locaşul ar fi fost ridicat la 1800 şi refăcut apoi la 1860. „Se spune că prima bisericuţă, cea de la 1640, a ars. Ea ar fi fost refăcută după 1800“, explică pr. Neagu. Conform însemnărilor din registrele parohiei, bisericuţa a fost reparată, în decursul existenţei sale, în mai multe rânduri: la 1860, în 1891, în 1926, în 1961, ultimele intervenţii fiind făcute în perioada 1994-1996, când a fost modificată şi forma iniţială.
Stilul arhitectural
Biserica de lemn cu hramul „Sfinţii Voievozi“ de la Prohozeşti este construită din bârnă de stejar, pe talpă de stejar şi temelie de piatră de râu. Acoperişul, cândva de draniţă, este acum învelit cu tablă.
Iniţial, bisericuţa avea doar Altar, naos şi un mic pridvor. În perioada 1994-1996, în urma unei reparaţii, din cauză că devenise neîncăpătoare, naosul a fost lărgit cu opt metri, s-a făcut un nou pridvor şi s-au adăugat abside, transformându-i substanţial înfăţişarea. De asemenea, în decursul timpului, bisericuţa a fost tăbănuită cu scândură atât la interior, cât şi la exterior, pentru o mai bună protecţie, practică întâlnită adesea la bisericile de lemn din Moldova. În 2008, interiorul a fost pictat.
Patrimoniul vechi
Deşi bisericuţa de lemn de la Prohozeşti este înscrisă pe lista monumentelor istorice din judeţul Bacău, în categoria celor de interes local, în inventarul său se păstrează foarte puţine dintre obiectele sale de patrimoniu. „Catapeteasma a fost înlocuită, după renovarea din 1996. Mai păstrăm doar un Orologiu de la 1896, un pomelnic foarte vechi, pe lemn, un Triodicon, precum şi iconostasul Maicii Domnului“, spune preotul Iulian Neagu.
Prohozeştii, o istorie de peste cinci veacuri
Potrivit documentelor istorice, satul Prohozeşti are o vechime de peste cinci veacuri, fiind pomenit prima dată într-un act de danie al domnitorului Alexandru cel Bun. Astfel, la 8 aprilie 1419, acesta dăruia lui Dragomir şi lui Ioaneş, fiii lui Ştefan al lui Borâlă, mai multe sate, printre care şi Prohozeştii de pe Tazlăul Sărat. Recensământul din anii 1772-1774 arată că satul era unul de birnici. Mai apoi, în Condica Liuzilor de la 1803, satul este menţionat ca fiind răzeşesc.
Astăzi, satul Prohozeşti este parte componentă a comunei Poduri, din judeţul Bacău. Localitatea se află la 44 kilometri de oraşul Bacău şi la mai puţin de 10 kilometri distanţă de Moineşti.
