La „Speranţa“, copiii străzii se joacă de-a copilăria

Aţi avut vreodată curiozitatea să aflaţi unde se duc copiii străzii când nu bat bulevardele ziua în amiaza mare? Aţi stat măcar o dată de vorbă cu unul dintre ei, să vedeţi ce simte, cum gândeşte, dacă are visuri şi dacă a auzit vreodată de „copilărie“? Dacă nu, vă propunem noi să-i cunoaşteţi aşa cum sunt. Sinceri, frumoşi, uşor temători de întrebările străinilor şi maturizaţi înainte de vreme. Aceştia sunt doar o parte dintre micuţii care îşi petrec zilele în Centrul de zi „Speranţa“, din Capitală, pentru ca, mai apoi, spre seară, să se întoarcă, în cel mai bun caz, la familiile lor. Pe ceilalţi îi găsiţi pe străzi. Umili, veşnic flămânzi şi cu mâna întinsă la mila celor din jur.

Undeva prin sectorul 6, pe partea stângă a unei alei lungi şi umbroase, se găseşte singurul adăpost de zi pentru copiii străzii din zonă. O casă veche cu o scară interioară, spiralată, duce pe oricine îi deschide uşile la etajele superioare ale clădirii. La ultimul nivel sunt copiii. Tăcuţi, cu ochii ficşi deasupra foilor de colorat, supravegheaţi atent de asistenţii sociali. Singurul zgomot din cameră vine dinspre un televizor mare, programat pe canalul de desene animate.

Amintiri din Veneţia

„Doamna, eu nu găsesc creionul de culoarea pielii“, se tânguie Maria. Îi trebuie culoarea să dea contur solzilor prietenului lui Ariel, mica sirenă. La cei 12 ani, copilei încă îi mai face plăcere să coloreze, asemenea colegilor ei mai mici de la centru. Recuperează acum, cât nu e prea târziu, din bucuriile copilăriei pe care nu a trăit-o pe deplin. „Astăzi voi colora toată ziua, daâ chiar toată ziua. Am făcut lecţii de dimineaţă. M-a zăpăcit şcoala asta, daâ şi eu pe ea“, râde cu poftă creola tunsă băieţeşte şi cu cercei-păianjen în urechi. După care continuă: „De la Veneţia i-am cumpărat. Cerceii, ştiţi? Am fost cu circul, în august. Cel mai mult îmi place circul. Mă pricep foarte bine la jonglerii. Nu mai spun că la Veneţia m-am plimbat cu barca cu motor, am mâncat cele mai bune paste. Mi-a plăcut mult, dar nu mai mult decât circul“.

Spiritul întreprinzător al copilului învăţat cu greutăţile iese la iveală: „Vreţi la circ? 50 de mii de lei intrarea. Ştiu eu unde. Daâ îmi plătiţi intrarea?“

În afară de spectacolele susţinute la Veneţia, Maria a fost plecată acum doi ani într-un turneu în Italia, unde a avut numărul ei de jonglerie cu popice. A strâns un album de fotografii şi are chiar şi un jurnal în care şi-a scris toate amintirile frumoase şi în care a strecurat şi o poză cu Mutu, fotbalistul.

Maria este pe cât de frumoasă, pe atât de inteligentă. Are o frumuseţe sălbatică, neîmblânzită, poate de aceea nu priveşte direct în ochi, de teamă să nu fie domesticită. Este unul din cei nouă copii ai unei familiei care face eforturi zilnice să poată să îşi procure cele necesare traiului zilnic. L-a adus cu ea şi pe fratele Ionuţ, un „spiriduş“ blond, cu urechi mari, care râde mereu, de parcă i s-ar derula mereu prin faţa ochilor un episod din Tom şi Jerry. Sora lui vine la centru de doi ani şi este răsfăţata personalului angajat. A fost crescută şi a învăţat atâtea lucruri de la Doina, Mirela…, încât nimic din ceea spun dânsele nu poate fi decât respectat şi îndeplinit ca atare. Aici a învăţat să scrie şi să citească, aici e îngrijită şi respectată şi tot aici primeşte masa zilnică mult aşteptată. O să-i fie tare greu când va trebui să plece de la centru. Deocamdată, nici nu vrea să se gândească la despărţire. E prea devreme.

„Un castel ca al micuţei sirene dacă aş avea“

În camera cu păpuşi şi jucării, copiii se simt în siguranţă şi au parte de cel mai bun tratament în cele câteva ore petrecute în fiecare zi. Apreciaţi şi răsfăţaţi, ei înţeleg că viaţa poate fi şi blândă cu ei.

Cecilia. 2 ani. O păpuşă cu rochiţă roz şi sandale în formă de iepuraşi. Doi ochi ca două măsline şi două mânuţe care strâng tare, tare, la piept o păpuşă. O altă păpuşă, de jucărie, cu nimic mai frumoasă decât fetiţa brunetă. Este păpuşa preferată a micuţei, pe care a lăsat-o din mâini ieri, înainte să plece acasă. O casă fără jucării, fără televizor, la care să vadă desenele animate preferate.

„S-a rupt vâfuâ“, spune mogâldeaţa în roz. Cât timp aşteaptă să i se ascută culoarea, cască gura la visele Mariei: „Un castel ca al micuţei sirene dacă aş avea… Să o iau pe mama cu mine în el. Şi pe fraţii mei, normal. Acolo am avea cu toţi loc“. Cere un stilou, răsfoieşte caietul până la ultima filă şi conturează o inimă mare în interiorul căreia scrie „Mirela şi Petronel â casă de piatră“. Râde complice, după care aşterne pe o foaie amintirile din excursia făcută cu circul. Înşiruie simplu şi coerent momentele petrecute ca turist pe străzile oraşului, sau clipele în care s-a bucurat de aplauzele celor peste cinci mii de spectatori veniţi să o vadă cât de bine se pricepe să mânuiască popicele. Tocmai de aceea îi place Mariei circul, pentru că poate să-i facă pe oameni să râdă, să le inducă starea pe care ea o afişează mereu. De parcă nici o grijă nu i-ar aduce neplăceri. Nu se ştie dacă e un truc de-al ei ca să se înconjoare de cât mai multe persoane sau dacă simte cu adevărat plăcerea râsetelor cu care umple camera. Voit sau nu, starea de spirit a fetei induce bună-dispoziţie şi distrează prin atitudinea şi vorbele ei pe oricine o cunoaşte.

Se apropie ora mesei şi copiii sunt cu toţii nerăbdători. Mirosul îmbietor al mesei de prânz le taie din elan. Promit să revină la activităţile începute după ospăţ.

Cunoscându-i pe copiii de la Centrul de zi din sectorul 6, atât de simpli şi modeşti, cu totul neobişnuiţi pentru lumea cu pretenţii în care trăim, avidă după preţiozităţi, mi-am adus aminte de povestea unei fetiţe orfane, ale cărei cuvinte îmi vin acum în minte: „Sunt atâţia bolnavi… Şi atâţia copii bolnavi. Ce-mi dă mie Dumnezeu cadou? Îmi dă sănătate. Un cadou fără fundiţe, fără panglici, dar un cadou frumos…“

▲ De patru ani, la Centru vin zilnic copii fără adăpost

Instituţia este componentă a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (D.G.A.S.P.C.) sector 6, din Capitală. „Beneficiarii serviciilor Centrului de zi sunt copii care trăiesc în stradă, care au trăit pe stradă şi care sunt (re)integraţi în familie, copii care au trăit în stradă şi asupra cărora s-a instituit o măsură de protecţie, copii care sunt găzduiţi într-un adăpost pentru copiii străzii“, spune Nicolae Gorunescu, director adjunct al D.G.A.S.P.C, sector 6.

Copiii au parte de activităţi de îngrijire, educaţie, recreere, socializare, consiliere, dezvoltarea deprinderilor de viaţă independentă, orientare şcolară şi profesională. De asemenea, părinţii beneficiază de consiliere, educare sau suport material.

Directorul Nicolae Gorunescu adaugă: „Cauza principală a existenţei acestor cazuri o reprezintă înţelegerea defectuoasă din partea părinţilor a sensului responsabilizării. Părinţii se confruntă cu o adevărată criză spirituală, cauzată de fenomenele lumii moderne. O parte dintre aceştia au probleme psihice. Alţii sunt alcoolici, nu au bani să-şi susţină familia sau pur şi simplu îi încurcă copiii. Vor să fie liberi, să-şi trăiască viaţa fără responsabilităţi, renunţând la proprii copii fără nici un regret. Sigur că mai există şi părinţii plecaţi în străinătate, care îşi lasă copiii în grija bunicilor sau a rudelor şi pe care îi sună de două, trei ori pe an“.

Preluarea cazurilor de către Centrul de zi „Speranţa“ se face ca urmare a recomandărilor unor alte instituţii, servicii, specialişti sau prin solicitări directe din partea potenţialilor clienţi. De asemenea, cei care doresc să beneficieze de ajutor material pe o perioadă determinată, de consiliere sau de alte servicii ale Direcţiei se pot adresa telefonic la 021/ 3176311; 021/3176312; 021/ 3176314. Sediul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din sectorul 6 poate fi găsit la adresa: Şoseaua Orhideelor, nr. 2D.