Pentru orice român care ajunge în Biserica „Sfântul Arhanghel Gavriil“ din Nazaret bucuria este întregită de faptul că frescele care împodobesc pereţii sfântului lăcaş au fost pictate de cei trei fraţi români Mihai, Gavril şi Nicolae Moroşanu.
Când ajungi în oraşul copilăriei Domnului Iisus rămâi ancorat undeva între prezent şi ancestral, iar harul ce se cerne, ca pretutindeni în Ţara Sfântă, coboară ca odinioară întru întâmpinarea Bunei Vestiri. Nazaretul în sine te face să simţi prezenţa arhanghelilor între grandoarea bazilicii catolice şi spiritualitatea profundă a bisericii ortodoxe, înălţate pe locul izvorului unde Maria Fecioara s-a întâlnit cu îngerul, atunci când acesta i-a vestit naşterea cea mai presus de fire.
Pe când răsărea soarele, am plecat din valea Jezreelului, care porneşte dinspre litoralul de lângă Haifa, jos spre Tiberiada, pentru ca apoi, ajungând în zona colinară, să admirăm panorama Nazaretului în toată splendoarea lui. Când spui Nazaret, te gândeşti la locul de naştere al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi al Dreptului Iosif, dar şi la meleagurile pe care Mântuitorul Iisus Hristos şi-a petrecut anii copilăriei şi adolescenţei. Nazaretul de Sus, un oraş modern, este locuit de evrei, pe când Nazaretul de Jos este tipic oriental, între cele două existând diferenţe de neimaginat. Toate evenimentele scripturistice legate de Nazaret s-au derulat în actualul Nazaret de Jos, care astăzi este împărţit în trei cartiere: cartierul creştin-ortodox, cartierul creştin-catolic şi cartierul musulman. În ziua în care am păşit prima oară în Nazaret, am trăit un sentiment extrem de ciudat, datorită contrastului dintre cele două zone ale oraşului, nou şi vechi, modern şi arhaic, totul are dublă valenţă acolo. Satul acela mititel de-acum două mii de ani, despre care în cronici se scrie că era la marginea lumii, este astăzi unul din oraşele mari ale Israelului, un fel de capitală a arabilor. Pe străduţele înguste, ce urcă şi coboară într-un du-te-vino, ai senzaţia că eşti într-un autentic bazar arăbesc, în care mişună europeni, americani, indieni şi asiatici de tot felul. Din locul acela, fiecare se îndreaptă pentru meditaţie şi rugăciune spre lăcaşul de cult căruia îi aparţine.
În dimineaţa în care am ajuns noi în Nazaret, străzile erau pline de pelerini. La un moment dat, după ce am străbătut o străduţă străjuită de flori, care mai de care mai colorate, respirând aerul proaspăt al unei dimineţi excesiv de senine, ne-am trezit în faţa unei imensităţi spirituale şi arhitecturale, cea a bazilicii catolice a Bunei Vestiri, o biserică de o încărcătură artistică uluitoare. Trecut şi prezent într-un monumental lăcaş de cult, modern, placat în piatră albă şi roşie. O deschidere largă, poligonală, străjuieşte un altar modern din marmură albă ce se conturează pe rămăşiţe de coloane şi altare, pe bucăţi de piatră şlefuite de amprenta timpului. Începând de la arheologia subsolului şi până la multitudinea de icoane imense, vitralii, reliefuri ceramice, mozaicuri din cele mai variate materiale, intarsii de marmură colorată, totul este fascinant. Considerată cea mai mare construcţie din Orientul Mijlociu, Bazilica Bunei Vestiri a fost ridicată pe locul casei Sfinţilor Ioachim şi Ana, a casei Maicii Domnului, pe ruinele unei biserici bizantine.
Întâlnirea cu biserica ortodoxă zugrăvită de bucovineni
Plecând de la această impunătoare biserică, am coborât pe aceleaşi străduţe înguste, sub impactul destul de puternic al trecutului, până când am ajuns într-o piaţetă, lângă un perete alb şi o ogivă placată în marmură, în faţa unei biserici micuţe, dar care emana dintru început o căldură aparte, biserica ortodoxă „Sfântul Arhanghel Gavriil“. Aceasta a fost construită de o comunitate de greci ortodocşi lângă izvorul satului de odinioară, de unde toţi localnicii veneau să ia apă, izvor care există şi astăzi, iar apa acestuia este foarte bună, răcoritoare şi vindecătoare, precum în vremurile acelea. Dar pentru a ajunge la izvor trebuie să cobori treptele unui culoar ce porneşte din absida de nord şi care te duce la câţiva metri mai jos de nivelul actual al străzii. La capătul acestuia, încărcătura emoţională se amplifică. După ce am sorbit cu sete din apa de o limpezime aparte, am simţit o purificare ce pătrundea până în măduva oaselor. Am adus şi în ţară o sticluţă cu apă de la Izvorul Fecioarei Maria, apă care s-a dovedit a fi nestricăcioasă, precum agheasma, şi din care credincioşii beau în momente de boală sau alte încercări. Deşi mică, biserica este foarte frumoasă, cu decoruri geometrice de intarsii de piatră şi marmură colorată, susţinute de arcade arhaice. Pe iconostas încă mai sunt icoane greceşti de secol XVIII, dar ceea ce mi-a dat fiori a fost momentul în care am început să-mi răsfăţ privirea cu frescele ortodoxe realizate de pictorii bisericeşti români Mihai, Gavril şi Nicolae Moroşanu. În clipa aceea m-am simţit acasă. O cromatică echilibrată, armonios îmbinată cu tabloul iconografic general. Aceşti pictori, originari din Bucovina, au lăsat în Ţara Sfântă un crâmpei de suflet românesc prin icoanele şi frescele care vor dăinui în timp, alăturându-se valorilor artistice ale tuturor creştinilor.
