Lăcaşul care i-a îngenuncheat pe comunişti

Maramureşul este un petic de ţară a cărui istorie, filă cu filă, se scrie direct pe grinzi de lemn. Cuvintele s-au preschimbat în semne încrustate pe porţi şi case, iar credinţa oamenilor poartă chip de catedrală cu crucile de pe turle luminând în poarta Raiului. În acest univers nealterat iremediabil de secularism, localitatea Rozavlea, cu oamenii şi bisericile ei, aduce din vremuri în prezent nu numai amintiri, ci şi o mărturisire de credinţă ortodoxă, cu atât mai semnificativă cu cât un patriarh al Bisericii strămoşeşti, înfruntând regimul comunist, a trecut munţii pentru a sfinţi biserica satului când îi era interzisă orice deplasare în ţară.

Rozavlea, aşezare întocmită de Dumnezeu chiar în mijlocul Văii Izei din străvechiul Maramureş, este atestată documentar din 1364, când se numea Rozalya. Cuvânt cu conotaţii mitologice de ţară a uriaşilor, cum o confirmă legenda Roza Rozalinei, vie şi în zilele noastre, ţară şi ţinut voievodal în care au locuit fiii lui Bogdan, Ştefan şi Iuga, şi chiar centru voievodal în timpul lui Ioan Voievod de Rozavlea.

Pe vremea lor, aici a fost înălţată o frumoasă biserică de lemn, cu hramul "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil", lăcaş de închinare al sătenilor până la începutul secolului al XVIII-lea, când a fost distrusă de tătari. Dar Dumnezeu nu putea a Se pogorî printre oamenii de aici într-aiurea, de aceea, în locul ei, maramureşenii au adus şi au ridicat o nouă biserică, după obiceiul străbun, care se păstrează şi astăzi, care a fost lăcaş de parohie până în 1946 şi care a purtat hramul neînvinşilor binevestitori Arhangheli.

Curaj şi mărturisire ortodoxă în întunericul comunist

În 1935, credincioşii de aici, păstoriţi de preotul Sângeorzan Lazăr, au ridicat o nouă biserică din zid, în centrul satului, prin mari şi grele jertfe, cum arată istoricul sfântului lăcaş, cu ciment adus cu căruţele pe drum de piatră tocmai de la Salva, cu cărămidă pregătită şi arsă în sat, cu lemn din pădurea comunală, cu clacă şi bucurie, cum îşi amintesc bătrânii.

Biserica a fost împodobită cu iconostas şi mobilier din lemn de stejar, în stilul local, iar între anii 1967 şi 1971, a fost îmbrăcată în frescă, fiind prima cu un asemenea veşmânt din Maramureş.

În 15 august 1971, în acest loc luminat al pământului românesc, s-a petrecut cel mai mare eveniment religios din istoria comunităţii: târnosirea bisericii de către patriarhul României Justinian Marina, însoţit de mitropolitul Nicolae Mladin al Sibiului, episcopul Teofil al Clujului, înconjuraţi de toţi preoţii din zonă şi de vreo sută de mii de credincioşi din întreg Maramureşul.

"Indiscutabil, cel mai mare, cel mai important eveniment din istoria comunităţii la care au participat credincioşii, primul de acest fel dintre ele, rămâne târnosirea bisericii noastre. Ne aflam în perioada întunecată a comunismului, când nu se putea concepe deplasarea ierarhilor nici măcar în episcopiile lor. Cu toate acestea, prin meritul înaintaşului meu, vrednicul de pomenire pr. dr. Vasile Ţiplea, care a avut privilegiul de a-l cunoaşte pe patriarhul Justinian, s-a reuşit mai întâi aducerea de la Bucureşti a artiştilor Andrei şi Elena Reileanu, care au realizat pictura bisericii, apoi târnosirea ei. Student fiind pe atunci, îmi amintesc că a fost un lucru ieşit din comun. Practic, toată suflarea românească din Maramureş, cu preoţi în frunte, cu prapori, cu icoane, a venit de pe toate dealurile la Rozavlea, la noua biserică.

Din darul lui Dumnezeu încă mai avem credincioşi care frecventează regulat biserica şi astăzi, participă la toate serviciile religioase şi cu o amploare deosebită la sărbătorile mari, cum sunt Crăciunul, Boboteaza, Anul Nou, Paştele şi mai ales la hramul, care se prăznuieşte de atunci necontenit, în fiecare an, aşa cum a fost stabilit de către patriarhul Justinian, de Naşterea Maicii Domnului", ne mărturiseşte părintele protopop de Vişeu, Grigore Andreica, parohul bisericii din Rozavlea.

Bucuria şi amploarea înălţătorului moment al târnosirii bisericii din Rozavlea au marcat întreg Maramureşul, îmbrăcând încet-încet strai de legendă. Puţinele fotografii care se mai păstrează de la evenimentul de atunci vorbesc deopotrivă despre curajul, bucuria şi avântul mărturisitor al Ortodoxiei într-un ţinut în care Biserica străbună fusese în repetate rânduri oprimată, arestată, martirizată.

Clipa aceea s-a transformat într-un izvor din care şi astăzi se revarsă har şi speranţă mântuitoare nu numai peste Rozavlea, ci şi peste întreaga ţară a Maramureşului.

Un alt eveniment deosebit legat de biserica din Rozavlea s-a petrecut la 1 iulie 1992, când aici a poposit Sfânta Cruce de la Mănăstirea athonită Xiropotamu, cu lemn din Lemnul Sfintei Cruci a Mântuitorului. Apoi, vizita şi slujba oficiată de patriarhii Teoctist al României şi Petros al VII-lea al Alexandriei Egiptului, din 8 septembrie 2003.

Când pietrele şi lemnele vorbesc despre Dumnezeu

La ceas de seară, când de peste dealurile înconjurătoare vălătuci de ninsori se pregăteau să se verse peste sat, am pornit cu părintele Andreica şi cu părintele Isidor Berbecar din Botiza, care m-a însoţit în tot pelerinajul meu maramureşean, spre biserica din comună, în care am intrat tulburat şi impresionat de măreţia ei. Catedrală în catedrala munţilor, măreţul lăcaş ortodox reverberează parcă şi acum ecoul clipelor istorice ale târnosirii, în care, pentru prima dată după ani de restrişte, Mântuitorul Însuşi Se pogorâse în potir, împărtăşindu-Se pe Sine în trup de prescură şi vin miilor de credincioşi izbăviţi din marea temniţă a necredinţei comuniste.

În biserica de la Rozavlea, liniştea se preschimbase pentru mine în imn heruvimic, iar sfinţii pictaţii de soţii Reileanu cuvântau cu vorbe de har despre harul cel de dincolo de har, ce izvorăşte din însuşi Harul Sfântului Duh.

Şi în această neînchipuită stare, părea a se fi adunat în biserică Maramureşul întreg, cu toţi oamenii lui, cu toţi sfinţii lui, cu toate bisericile lui din lemn, care şi-au înscris nemurirea în slove săpate pe grinzi de stejar.

Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, ca să-l parafrazăm pe poetul Marin Sorescu, colţul acesta de ţară s-a întrupat într-o icoană a Maicii Domnului, care se păstrează în altar.

"Icoana aceasta este una dintre cele mai valoroase obiecte pe care le are în patrimoniu biserica din Rozalvea. Odorul o reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe. Peisajul înconjurător este impresionant. Este una dintre cele mai reuşite icoane care "vorbesc" despre Maramureş. Maica Domnului stă pe un jilţ, pe o laiţă maramureşeană, păzită de un păstor care poartă straie de cioban local. Se vede biserica veche, monument istoric, casa de lemn, se văd păsările de aici, îngerul care stă lângă Maica Domnului şi poartă în braţe narcise de pe la noi, un miel, o oală de lut din zona Săcel, o perină care se mai păstrează încă în biserică, şi floarea-soarelui. Efectiv, Maica Domnului este transferată de geniul pictorului din Ierusalim în Maramureş. Icoana este realizată, pe pânză, de către Traian Bilţu Dăncuş, în 1946, un vestit sculptor şi pictor maramureşean. Tot el a sculptat şi registrul iconostasului", îmi spune părintele protopop Andreica.

Şi de parcă tot ce văzusem şi trăisem nu fusese de-ajuns, la ieşire, în pridvorul bisericii, într-o legătură de sticlă, se păstrează o bucată de lemn în faţa căreia credincioşii aprind lumânări. Povestea ei vine să-mi întărească încă o dată gândul că Maramureşul îşi scrie istoria, legendele şi-şi mărturiseşte credinţa pe file de lemn.

"Un cetăţean de la noi din Rozavlea a mers prin 1992-1993 în pădurile Botizei, de unde a tăiat nişte copaci pentru foc. Pe unul l-a scurtat cu drujba la dimensiunea de vreo 70 cm.

Când a vrut să-l crape, pe unde încerca, nu se despica decât pe o direcţie. Aşa au apărut două bucăţi de lemn cu semnul sfintei cruci lipite perfect una de cealaltă şi un semn deasupra. De atunci o păstrăm în biserică. Şi, ca să dăm un tâlc lucrării, trebuie să spunem că Sfânta Biblie spune că atunci când oamenii vor tăcea, pietrele şi lemnele vor vorbi despre minunile lui Dumnezeu", povesteşte părintele Andreica.

Poarta cu vraniţă şi îndestulările unui pelerin

Bucuria noastră profundă trăită la Rozavlea nu ar fi fost completă dacă nu am fi trecut şi pragul unei porţi maramureşene şi dacă nu i-am fi aflat sensul rostuirii ei în cultura şi spiritualitatea locului, tălmăcit, iarăşi, de părintele paroh Andreica:

"Poarta monumentală, tipic şi autentic maramureşeană, se distinge prin aceea că este împodobită cu doar câteva figuri geometrice. Se ştie că o figură geometrică reprezintă perfecţiunea. În arta maramureşeană lipsesc florile, strugurii, păsările şi celelalte elemente ale artei altor zone.

La poarta noastră de la biserică am aplicat sistemul vraniţă. Adică, prin bucăţile de scândură sculptată, se poate vedea ce este înăuntru. Asta înseamnă că arta maramureşeană reprezintă viaţa oamenilor din vechime, care se ştiu stăpâni, băştinaşi ai locului, care nu au ce ascunde şi care nu se tem. Ei nu au venit de undeva să-şi ascundă averile aici, şi nici sufletele în spatele porţilor. Ei permit cui vine să vadă ce au înăuntru în gospodărie şi în sufletele lor. Aceasta deosebeşte net poarta maramureşeană cu vraniţă de celelalte sisteme de porţi închise ermetic, tip cetate, ca să nu poţi vedea dincolo de ele", îmi precizează părintele.

Am părăsit Rozavlea cu sentimentul pelerinului îndestulat la suflet, după o zi de împliniri şi har. Bucuros şi mândru, întocmai unui maramureşean, m-am retras spre ţinuturile mele din sud, acolo unde, pentru o vreme, voi "gusta" în tăcere din rugăciunea lemnului pe care, la vremi de restrişte şi chin, maramureşenii înşişi şi-au dăltuit nemurirea în rugăciuni de tămâie.