La Potlogeni Vale, comuna Crângurile, judeţul Dâmboviţa, în imensitatea câmpiei de la marginea satului se ridică o biserică. Firav, micuţ şi alb ca o coală de hârtie, sfântul lăcaş dăinuie pe aceste meleaguri de la anul 1810. Istoricul său este puţin cunoscut. La fel şi secvenţa în care Tudor Vla-dimirescu se ascunde în trupul ocrotitor al bisericii, în fuga sa din calea inamicilor. Un anume boier Iordănescu din sat îl sfătuieşte astfel. Şi gândul îi este inspirat, deoa-rece Tudor scapă cu viaţă.
La prima vedere pare a fi o biserică precum oricare alta din zona de câmpie. Cu arhitectură simplă, văruită şi acoperită cu tablă. Dacă mai pui că e amplasată chiar în mijlocul cimitirului, se confundă uşor cu o capelă. Apoi, liniştea în care a fost zidită îi dă un aer de lăcaş însingurat, aproape uitat de oameni. De cei de deasupra, căci sub pământ sunt destui, generaţii întregi, cu cruci de toate felurile înfipte la cap, încremenite, sculptate parcă de vântul care şuieră ascuţit printre tulpinile florilor plantate la rădăcina lor. Alături de aceştia îşi dorm somnul de veci eroi căzuţi pe câmpurile de luptă, în memoria cărora artista Silvia Radu, fiica acestor locuri, le-a ridicat cu propriile mâini un monument în care este "săpată" povestea meşterului Manole
Neclintită de peste 200 de ani
Preotul slujitor al acestui sfânt lăcaş cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", părintele Aurelian Constantin , se lasă urmat prin curte. Până să ajungem la bisericuţă, mergem în şir indian şi păstrăm liniştea, în semn de respect pentru cei care se odihnesc şi pe a căror ţărână călcăm cu sfială.
Nu are mai mult de doi ani de când slujeşte la acest altar. Tânăr, energic şi muncitor, preotul nu a stat mult pe gânduri şi îngrijeşte de biserică aşa cum ştie mai bine. Vorbeşte cu însufleţire despre lucrările de renovare făcute, cu susţinerea oamenilor din sat, de parcă ar grăi despre propria-i casă. Iubeşte aceste locuri, cu toată simplitatea lor, chiar dacă pot părea aspre pentru unii, mai cu seamă că a copilărit şi a crescut într-o localitate apropiată celei în care i-a fost dat să-şi împlinească misiunea de preot.
Înainte să păşim în corabia potlogenilor, oameni ai lui Dumnezeu, privirea caută pisania de deasupra uşii, care ne trimite în timp şi ne face să cunoaştem mai bine locul şi rostul acestui petec de pământ sfinţit: "Întru slava Preasfintei Adormiri a Născătoarei de Dumnezeu, a Sfântului Ierarhului Nicolae, a Cuvioasei Paraschiva, această biserică s-au zidit din temelie de dumnealor Hristache vistiernicul, polcovnicul Nicolae şi jupân-cupet în zilele împăratului Alexandru şi a sfinţitului mitropolit Gavril în anul 1810. Reparată la 1910, iulie, în zilele preasfinţitului mitropolit Konon de către enoriaşi, între care iniţiatori sunt dumnealor Nae Iordănescu, Radu Stancu, Taiche, Nae Drăgnescu şi fraţii Constinescu, sfinţită de protoereul Aramă, având paroh pe preotul Gheorghe Ionescu, pictor Nicu Corbu. S-au restaurat în vremea preotului Ion Sache la 1985-1986 zidăria, bolţile şi exteriorul şi s-au pictat în vremea preotului Victor Neguţ la anii 1994-1996 de către pictorul Grigore Popescu. Danie a profesorului Nicolae Radu şi a soţiei sale Teodosia, născută Iordănescu, într-un slava lui Dumnezeu, epitropi fiind: Ion Miricescu, Ion State şi Enache Dan, în zilele I.P.S. sale Vasile Târgovişteanul".
De vorbă cu Pantocratorul lui Grigore Popescu
Interiorul se dezvăluie uşor, pe măsură ce ordonăm paşii unul după altul pe covoarele întinse peste tot pe podea. Ctitorii bisericii jupân Dumitrache şi Cristache vistiernicul sunt înfăţişaţi la locul lor, pe perete. Mormintele acestora, asasinaţi fiind de turci (după relatările oamenilor), se află în pronaos, sub lespezi de piatră cu inscripţii. Vin pe rând stranele îmbătrânite, cu lemnul tocit pe la mânere, câteva scăunele din lemn şi catapeteasma făcută din zid de cărămidă. Fiind zi de duminică, spaţiul conservă încă mirosul de tămâie scos din cădelniţele de la slujba de dimineaţă. Umbrele proiectate chiar în strane de crengile copacilor care se joacă în lumina soarelui dincolo de geamurile arcuite ale bisericii par să imite siluetele bătrânilor care nu cu puţin timp în urmă au stat de vorbă cu Dumnezeu.
Pictura inconfundabilă a lui Grigore Popescu dă lăcaşului valoarea unei capodopere, a unei bijuterii arhitecturale, şlefuită spre slava lui Dumnezeu. Fără artificii picturale, însufleţiţi de penelul mânuit de un suflet ales, Pantocratorul şi sfinţii lui Popescu sunt calzi. Poţi sta de vorbă cu ei, fără frică. Transmit iubire şi tocmai de aceea teama dispare. Cufundat în ochii celor din înalt, te faci mic, te adânceşti în tine şi îţi găseşti pacea. Credeai că o poţi afla oriunde în altă parte, numai în tine nu. Te-ai înşelat. Acolo este liniştea cea adevărată, în sipetele sufletului, de care poţi avea parte parte şi dacă ajungi în biserica neştiută de lume a Potlogenilor Vale.
Urmele lui Tudor la Potlogeni Vale
Satul, aşezat pe malul stâng al râului Argeş, în partea de răsărit, este aşezat pe vechiul drum al diligenţelor care aveau chiar aici staţia de schimbat caii. Denumirea aşezării vine de la cea a stăpânului moşiei - Mihalache Potlogeanu. Din arhiva bisericii spicuim câteva adnotări din documente îngălbenite, cu miros înecăcios de învechit: "În satului Potlogeni Vale este o şcoală de patru ani cu două săli de clasă. În anul 1962, locuitorii satului s-au alipit la gospodăria agricolă de producţie înfiinţată în Pătroaia unde îşi are şi sediul. Foarte mulţi dintre locuitorii satului s-au calificat în diferite meserii. Prin hărnicia lor, locuitorii satului şi-au făcut case noi, au electrificat satul."
Mai spun sătenii că biserica lor este una salvatoare. Însuşi Tudor Vladimirescu şi-a găsit scăpare aici, din calea mâniei vărsătoare de sânge a duşmanilor săi. La îndemnul boierului Iordănescu, trăitor în aceste locuri, Tudor se ascunde în biserică. Scapă cu viaţă şi fuge la Târgovişte, spre deosebire de sfetnicul său, care este ucis în propria locuinţă.
