Medicina de urgență este o specializare deosebită între cele din acest domeniu vast care are în vedere vindecarea omului. Una e să fii medic legist, medic de familie, medic de medicina muncii și cu totul altceva să lucrezi în UPU (Unitatea de Primiri Urgențe). Aici intri fie pentru că ai un spirit de jertfelnicie ieșit din comun, fie ai nevoie de adrenalină și nu o găsești decât în contact cu situațiile dificile. În UPU gărzile sunt... gărzi adevărate. Nu ai timp nici să te uiți pe geam și să-ți spui: Hmmm, deja s-a făcut dimineață. Uneori te duci cu mâncarea pe care ai adus-o de acasă neatinsă. Un medic de urgență seamănă cu un pilot de supersonic, ia deciziile corecte nu în minute, ci în secunde. Doctorița Diana Cimpoeșu e șefa UPU de la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, dar și profesoară la UMF „Gr. T. Popa” din capitala Moldovei. Despre o gardă mai puțin obișnuită, petrecută de Crăciun, ne povestește domnia sa în materialul de față.
Lăcaşul de bârne din satul lui Busuioc
Drumul bisericilor de lemn ale Botoşanilor trece şi prin cătunul Busuioceni, azi parte componentă a comunei Brăeşti, localitate aflată la jumătatea distanţei dintre oraşul reşedinţă de judeţ şi Dorohoi. Aici, la 1801, proprietarii de atunci ai micii moşii din inima pădurii Brăeştilor au ridicat, pentru cei care munceau pământul, o mică biserică din bârne, ca să aibă unde-şi vedea de cele ale sufletului.
În poieniţa din codri, bisericuţa a fost, ani de-a rândul, centrul lumii pentru aceşti oameni. Aici s-au adunat şi la necaz, şi la bucurie, aici vin să aprindă o lumânare la mormintele celor plecaţi în veşnicie. Mică, îmbătrânită, dar îngrijită şi primenită după cum le-a stat sătenilor în puteri, bisericuţa i-a primit în braţele-i ocrotitoare timp de două veacuri, ajutându-i să-şi pună ordine în suflet şi să-şi găsească liniştea la vreme de cumpănă. „Parohia dintotdeauna a fost una mică, un fel de parohie de formare pentru preoţi. Veneau, stăteau ceva timp aici, apoi îşi găseau parohie în altă parte şi plecau. De aceea, bisericuţa din Busuioceni a fost mereu o filie a Brăeştilor. Abia din 1997 s-a înfiinţat ca parohie de sine stătătoare“, explică parohul Cătălin Istrate.
Părintele a venit la Busuioceni în 2006. De la drumul judeţean până în sat, asfalt nu exista pe-atunci. A străbătut cei cinci kilometri pe jos, căci maşina cu care venise s-a împotmolit în mocirla împovărătoare a unei toamne ploioase. A văzut biserica mică, cât o cutiuţă, dar curată şi îngrijită, şi-a ştiut că nu va mai pleca de acolo. „Am venit într-o joi şi am găsit la biserică vreo 20 de oameni. Parcă trăsese clopotul; nici nu-mi dădeam seama de unde au apărut aşa repede. M-au primit cu multă bucurie. A fost greu la început, dar apoi ne-am îndrăgostit de locul ăsta. N-am mai pleca de aici“, spune părintele Istrate.
Stilul arhitectural
Lăcaşul este construit din bârne groase, de stejar, încheiate la colţuri „în coadă de rândunică“ şi aşezate pe o temelie de piatră de râu. În 1999 a fost tencuită la exterior, ceea ce a ştirbit mult din valoarea şi frumuseţea monumentului. Astăzi, pe dinafară, doar consolele de sub acoperiş, sculptate în „cap de cal“, mai amintesc de croiala de lemn de altădată. Acoperişul, iniţial de şindrilă, a fost înlocuit la 1892, după cum se arată în „Note la monografia bisericilor filiale şi parohiale din judeţul Dorohoi“, scrisă la începutul secolului XX de părintele protoiereu Constantin Ciocoiu. Apoi, acoperişul de tablă a fost reînnoit înainte de 1989.
În prezent, bisericuţa Busuiocenilor nu prezintă probleme de structură, însă câteva intervenţii se impun: îndepărtarea tencuielii de la exterior pentru a reda frumuseţea bârnei şi pentru a lăsa lemnul să respire, îndepărtarea vopselelor aplicate pe lemn, în interior. Cu toate acestea, un proiect serios de restaurare nu poate fi suportat de o comunitate atât de mică.
Biserica de lemn cu hramul „Sfinţii Voievozi“ de la Busuioceni se află pe lista monumentelor istorice de interes local din judeţul Botoşani.
Patrimoniul din interior
Interiorul, miniatural, emană simplitate şi modestie. Spaţiul este împărţit în altar, naos şi pronaos, iar la intrare se află un mic pridvor, adăugat mai târziu construcţiei. Peretele despărţitor dintre naos şi pronaos este sugerat de două bolţi de lemn, sprijinite pe stâlpi ciopliţi din bardă.
Catapeteasma, în trei rânduri de icoane, este cea originală. Aceasta se păstrează într-o stare foarte bună, deşi nu a fost niciodată restaurată.
În interior se păstrează şi stranele făcute odată cu biserica. De o simplitate extraordinară, acestea prezintă o particularitate pe care nu am mai întâlnit-o în altă parte. Astfel, ele sunt doar conturate de un ancadrament de lemn, iar în partea de sus prezintă un semicerc pentru sprijinul coatelor. Aşadar, oamenii stăteau şi stau şi acum în picioare în timpul slujbelor şi doar îşi sprijină braţele pe strane, încă o dovadă a smereniei şi modestiei celor care au construit lăcaşul.
În patrimoniul micii biserici se păstrează icoane praznicale datând chiar de la 1800, precum şi o Sfântă Evanghelie de la 1859.
„Oamenii simt că biserica este a lor“
„În cătunul din apropiere avem biserică nouă, de zid, cu încălzire centralizată, cu toate facilităţile. Însă acolo vin trei-patru oameni la slujbă, iar aici, bisericuţa devine neîncăpătoare. Poate pentru că şi cimitirul este tot în bucăţica asta de sat. Nu ştiu, dar cert este că oamenii sunt foarte legaţi de bisericuţă. Au simţul proprietăţii, simt că biserica este a lor; ajută ori de câte ori este nevoie. Cei care sunt plecaţi din sat vin mereu să o vadă“, povesteşte parohul de la Busuioceni.
Bisericuţa poartă hramul „Sfinţii Voievozi“, însă în acte este trecută cu hramul „Naşterea Maicii Domnului“. „Se spune că una dintre fiicele boierului care a ctitorit biserica venea de fiecare dată, pe 8 septembrie, şi făcea pomană aici. Aşa că s-au împământenit şi hramul satului, şi hramul bisericii“, spune pr. Cătălin Istrate.
Busuiocenii din poiană
Potrivit pisaniei incizate pe portalul de intrare, bisericuţa de lemn a cătunului Busuioceni a fost ridicată de Emanoil şi Ecaterina Gheleme, proprietarii de atunci ai moşiei, la 1801. De altfel, aici, la umbra zidurilor îmbătrânite, odihneşte şi familia ctitorilor.
O frumoasă legendă a locului spune că în poieniţa din codrii Brăeştilor, loc pe care mai târziu s-a înfiripat satul, îşi ţinea boierul cireada, iar cel care o avea în grijă se numea Busuioc. Acesta a primit de la boier o bucată de pământ să-şi ridice o casă şi să-şi întemeieze gospodărie, apoi au primit pământ şi copiii lui, şi urmaşii acestora. Aşa s-a încropit un sătuc al familiei Busuioc, ce a căpătat, în timp, denumirea de Busuioceni. „Oamenii întrebau: Unde mergi? La Busuioceni. Aşa i-a rămas denumirea locului. De altfel, în acte nu a existat niciodată un sat cu o atare denumire. Busuiocenii sunt şi astăzi un cătun al satului Poiana, comuna Brăeşti“, subliniază părintele paroh.
Cătunul are 70 de familii şi se află la cinci kilometri distanţă de drumul judeţean Botoşani-Dorohoi.
