În sânul pântecoaselor clădiri ce-au înghiţit Bucureştiul pe de-a-ntregul, încremenită între blocuri şi alei molcomite, şade Mănăstirea "Mihai Vodă", adunând împrejuru-i un aer tihnit de monumentalitate. Împodobită în veşmânt frumos şi delicat, ca o fecioară în aşteptarea craiului, biserica te surprinde cu minunata ei căldură şi linişte. N-a lăsat colţuroasele veacuri să-i întineze minunăţia, ci străluceşte fără timp ca o adevărată mănăstire voievodală.
Pornind la plimbare pe malul bătrânei Dâmboviţe, ai toate şansele să nu zăreşti măreaţa ctitorie a lui Mihai Viteazul, ce stă ascunsă între giganţii de beton, pe strada Sapienţiei. Istoria ei transcende cu mult pe cea a clădirilor snoabe ce au împresurat-o. Salvată ca prin minune în 1985, când Ceauşescu permite în ultima clipă translarea ei de pe Dealul Uranus, pe o distanţă de 289 de metri, Mănăstirea "Mihai Vodă" era odinioară una din cele mai frumoase cetăţi medievale ale Capitalei.
Acum, chiar dacă porţile clopotniţei nu se vor mai deschide niciodată pentru a-l primi pe majestuosul Vodă în curtea mănăstirii sale dragi, pereţii seculari încă mai emană mireasma domnească. Păşind emoţionat pe dalele de piatră ce conduc la intrarea sfântului lăcaş, descoperi cu uimire cum nesfârşita nelinişte a bulevardului din apropiere se stinge subit. În minuscula curte ce-a putut fi salvată de invazia betoanelor ne aşteaptă părintele paroh Adrian Beldianu, cu privirea încărcată de blândeţe şi poveşti necunoscute. El a deschis în 1994 uşile bisericii de care nu se mai ocupase nimeni după ce regimul comunist îngăduise mutarea ei mai mult pentru a închide gurile celor care strigau cu disperare pentru salvarea lăcaşului. Părintele paroh Beldianu ne povesteşte: "În 1994, înainte să deschid biserica, mă pregăteam să merg la "Radu Vodă", la seminar, ca spiritual. Între timp - era sfârşit de februarie - am văzut la televizor un material despre Biserica "Mihai Vodă", iar patriarhul Teoctist era incriminat pentru faptul că marea ctitorie a Voievodului Mihai Viteazul stă închisă. Bravul patriarh dorea să redeschidă biserica, dar nu era nimeni care să îşi dorească să o ia, să aibă grijă de ea. Expresia unuia dintre preoţi a fost "nu e vad, n-o să avem cu ce trăi". Eu sunt foarte legat de Sfântul Nicolae, pentru că biserica parohiei unde am slujit înainte avea tot hramul "Sfântul Nicolae", iar sfântul mi-a fost alături, încă din copilărie, în numeroase întâmplări şi ocazii. Şi atunci, văzând ştirile, parcă l-am văzut pe Sfântul Nicolae din icoană uitându-se la mine prin ecranul televizorului şi întrebându-mă: "Ce faci? N-ai nici un gând?" Iar atunci am sunat imediat spunând că nu mai vreau catedra de la seminar, vreau Biserica "Mihai Vodă"! Era 1 martie când am ajuns la uşa patriarhului Teoctist, iar după ce i-am împărtăşit gândul meu, acesta mi-a zis: "Vrei tu să faci asta? Nu ţi se va părea greu? Nu vei avea nici cu ce trăi…". Chiar lângă Biserica "Mihai Vodă" se află o a doua biserică, iar eu sunt în enoria lor, eu nu am parohie. Dar i-am zis Preafericitului: "Lăsaţi-mă cinci ani să văd cum mă descurc, iar dacă nu reuşesc, facem ce veţi considera". Răspunsul lui a fost: "Copile, nu ştii din ce necaz mă scapi! Îţi voi fi recunoscător toată viaţa şi dincolo de mormânt mă voi ruga pentru tine!" Aşa am făcut începuturile. A fost foarte greu…"
Biserica păzită de Maica Domnului
În 1994, după aproape 10 ani în care a stat închisă, mutată şi lăsată în paragină, lângă biserică nu erau decât maldăre de moloz şi de pământ, cu tot ceea ce rezultase de la blocurile care au înconjurat-o. Nimeni nu s-a mai îngrijit de nimic după ce biserica a fost translată, nici măcar cu mătura nu a mai dat nimeni. Bietul lăcaş s-a păzit singur. Înăuntru s-a păstrat o frumoasă icoană a Maicii Domnului, care a rămas ani de zile într-o ladă, iar pe ladă dormeau oropsiţii şi aurolacii, care se încălzeau arzând bucăţi din strane în mijlocul bisericii. "Când am deschis biserica, pictura întreagă era neagră ca smoala. Timp de trei săptămâni am şters şi spălat încontinuu ca să ne putem aşeza şi am început imediat să slujesc în biserică, ca oamenii să poată şti că sunt aici, să mă poată cunoaşte şi astfel să pot începe lucrul. Încet-încet, am pus schele, am lucrat şi am slujit mereu şi aşa le-am pus pe toate în bună rânduială", ne-a mai mărturisit părintele.
N-a fost uşor nici pentru o singură clipă. Încercările n-au lipsit, dar asta numai ca să ateste că istoria nu se lasă demolată. Păzită de străji nepământeşti, biserica a rezistat vitregiilor, parcă ştiind că într-o zi va redeveni frumoasă, ca în timpurile apuse. Minunile petrecute aici nu s-au scris nicăieri, dar le-am aflat din gura părintelui Adrian: "După ce le-am pus aproape pe toate la locul lor, ne-am trezit într-o dimineaţă cu toate lacătele bisericii sparte şi, pentru o clipă, totul ni se părea pierdut, după atâta muncă şi sacrificii. Însă imediat, unul din săracii care se adăpostesc în curtea bisericii mi-a zis: "N-au putut, părinte, să intre, că în momentul în care se pregăteau să intre prin altar, a strigat o femeie atât de tare la ei, încât au lăsat totul şi au fugit de nu s-au văzut". Mi-am dat apoi seama că nu era cine să strige la ei decât Maica Domnului, iar ei de teamă au fugit şi nu au luat nimic, nu mi-a lipsit din biserică nici măcar un ac. De atunci, pe rând, am restaurat pictura, am pus marmură, am schimbat mobilierul, le-am pus pe toate la locul lor, încât pe 31 octombrie 1999 am făcut sfinţirea lăcaşului. Patriarhul Teoctist s-a bucurat foarte mult atunci că Biserica Voievodului Mihai Viteazul a revenit la viaţă".
Urmaş al unor boieri răscumpăraţi de Mihai Vodă
Puterea şi devotamentul faţă de vechea mănăstire a lui Mihai Vodă au rădăcini adânci în inima părintelui. "Strămoşii mei au făcut parte dintr-o veche familie de boieri răscumpăraţi şi împroprietăriţi de Mihai Vodă când au intrat în Ardeal. Tot timpul m-am simţit obligat voievodului. Cine să se ocupe de această biserică dacă nu eu, care sunt unul dintre vlăstarele acelei familii, şi o fac cu multă bucurie, oricât ar fi de greu şi orice s-ar întâmpla, n-aş abandona", ne-a povestit părintele. Pe lângă acestea, cum să rămâi indiferent când stai martor atâtor dovezi minunate ale proniei dumnezeieşti? În lumea secularizată în care trăim, te poţi întreba cum s-a reuşit repararea acestui monument incomparabil, mai ales când îţi lipsesc enoriaşii. Ascultând amintirile slujitorului Bisericii "Mihai Vodă", ne cuprinde o duioasă şi caldă uimire. "Oamenii au venit întâi curioşi. Au auzit clopotele unei biserici noi, ascunse între blocuri, o biserică pe care nu o cunoşteau, deschisă pentru slujbe. Erau doar vreo 3-4 persoane care au rămas. Pe urmă au venit tot mai mulţi, iar astăzi biserica este plină duminica. Am lucrat din greu la repararea bisericii, nu a fost uşor. În 2005 s-au făcut planurile pentru învelitoare, am curăţat pereţii exteriori şi i-am tratat, iar atunci am descoperit că biserica este autentică, originală din vremea voievodului, zidăria nu a fost schimbată deloc. Pe cărămizile exterioare ale ferestrelor am găsit semnătura proprie a voievodului, iar asta m-a bucurat mult!"
Hodighitria, izvorul multor minuni
Pe lângă valoarea nemăsurabilă a lăcaşului în sine, în naosul bisericii se mai află o comoară: o icoană a Maicii Domnului, frumoasă, simplă şi încărcată de secole şi minuni. "Despre icoana Maicii Domnului sunt multe de spus, chiar de la deschiderea bisericii. Pe când pregăteam biserica, în pridvor mă aşteptau câteva femei care îmi ziceau speriate că icoana Maicii Domnului arde. Eu am sărit cu gândul că sunt aprinse lumânări în faţa icoanei, iar ceara topindu-se, să se fi aprins icoana, însă nu se întâmplase aşa. Icoana frigea pur şi simplu. Nu am vrut la vremea aceea să zic ceva, nefiind sigur ce se întâmplă. De atunci, i-am aşezat o rânduială de rugăciune icoanei şi icoana ascultă rugăciunile celor bolnavi de cancer, a mamelor care nu zămislesc şi a tuturor celor care au vreo trebuinţă", ne-a mărturisit părintele Adrian. Ulterior, în urma procesului de restaurare a ieşit la iveală inscripţia cu numele icoanei, Hodighitria, însemnul donaţiei făcute de monahul Ioan din Rusicon (Muntele Sfânt), anul 1666 şi semnătura acestuia. Hodighitria înseamnă "Cea care te povăţuieşte şi care te întâmpină, te previne înainte de necazuri". Icoana era un dar pentru Mihai Viteazul, însă a ajuns la Bucureşti la mult timp după moartea voievodului, găsindu-şi sălaşul, nu se ştie exact cum, în vechea lui ctitorie.
Au urmat nenumărate alte minuni, unele ştiute, altele dispărute în spatele anilor. Unei femei despre care doctorii spuneau că nu va mai putea niciodată să aibă copii i-a fost dăruit darul zămislirii în urma rugăciunilor. Un copil bolnav de autism s-a recuperat miraculos după ce un prieten i-a adus în dar un crin de la icoana Maicii Domnului. Toate acestea şi secolele de rugăciune care s-au ridicat dinlăuntrul acestor ziduri tocite de veacuri au păzit lăcaşul şi i-au dat duhul bun ce te cuprinde din clipa în care îi păşeşti pragul.
Ridicată în urma minunii făcute de Sfântul Nicolae
Legenda mănăstirii spune că într-o iarnă deosebit de geroasă, undeva între anii 1589 şi 1591, Mihai este acuzat de uneltire împotriva domnitorului Alexandru Vodă cel Rău. În drum spre executare, el se opreşte la Biserica "Albă-Postăvari" de sub Dealul Spirei şi se închină la icoana Sfântului Nicolae, căruia îi promite că va construi o mănăstire dacă va scăpa cu viaţă din această situaţie. Eliberat mai apoi, Mihai îşi ţine promisiunea luată în faţa lui Dumnezeu şi construieşte mănăstirea. Măreaţa ctitorie, altădată înconjurată de o mulţime de alte clădiri, a servit de-a lungul timpului ca reşedinţă domnească, spital militar, şcoală de medicină şi chiar sediu al Arhivelor Statului. În timpul comunismului, a fost recunoscută ca monument istoric, însă odată cu planul măreţ de construire a Centrului Civic, mănăstirea trebuia să fie demolată. Au scăpat doar biserica şi clopotniţa, care au fost ascunse privirii, între blocuri. Chiar dacă după 1994 biserica a traversat o perioadă înfloritoare, ea încă mai are de trecut peste necazuri. "Acum mă aflu în litigiu. După mai bine de 25 de ani de când biserica are această curte micuţă din jurul său, a apărut cineva care revendică o parte a grădinii. Sperăm ca autorităţile să înţeleagă că biserica nu a primit nimic despăgubiri pentru tot complexul de clădiri pe care le deţinea înainte de a fi translată, nu a primit nimic din satele întregi care i-au fost dăruite ca danie, şi să ne lase palma de pământ care o înconjoară. Toate actele din vremurile din urmă au fost pierdute. Nimeni nu a crezut la vremea aceea că biserica va fi redeschisă şi va fi nevoie de ele", ne-a spus părintele Adrian Beldianu.
