A fost jefuită de tătari, distrusă de cutremure, arsă din temelii de nemţi în Primul Război Mondial, închisă cu lacăt de regimul comunist, transformată într-un morman de moloz de către oameni fără de Dumnezeu. De fiecare dată însă, Mănăstirea Brazi din judeţul Vrancea a renăscut din propria cenuşă, a fost reclădită cu puterea mâinilor câtorva călugări sau călugăriţe, dar mai ales prin rugăciune şi cu sprijinul Celui de Sus.
Din 1990, de când s-au redeschis porţile mănăstirilor în ţara noastră, până în 1992, două călugăriţe au stat într-un beci - singurul loc rămas nedistrus - şi au refăcut lăcaşul de cult. După 20 de ani, astăzi, se va sfinţi piatra de temelie a unei noi biserici din incinta mănăstirii, ridicată mai ales pentru credincioşii din satele învecinate care vin să se roage la moaştele Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie de la Brazi.
Pe drumul european E 85, care leagă Bucovina, ţinutul mănăstirilor, de Capitală, în judeţul Vrancea, în dreptul localităţii Panciu, un indicator arată direcţia spre Mănăstirea Brazi. Din şoseaua principală, după ce se străbate localitatea Panciu, la circa un kilometru de oraş, sub dealul Neicului, pe malul drept al micuţului pârâu Hăulita, răsare dintre brazi tineri crucea bisericuţei din incinta mănăstirii. "Nu este armă mai puternică în cer şi pe pământ decât chemarea cea sfântă a Domnului nostru Iisus Hristos" (Sfântul Ioan Hozevitul), stă scris deasupra uşii de la intrarea în biserică. Povestea Mănăstirii Brazi, aşa cum au găsit-o măicuţele care populează acum aşezământul, împletită cu legende nescrise despre locul binecuvântat de Dumnezeu, este dovada că cele scrise la intrarea în biserică nu pot fi decât adevărate.
Vindecarea oşteanului lui Ştefan
Legendele spun că pe locul Mănăstirii Brazi a fost schitul unui sihastru - călugărul Gheorghe - încă de pe vremea domnitorului Ştefan cel Mare, respectiv la sfârşitul anilor 1400 - începutul anilor 1500. Documentele nu atestă însă această localitate decât în secolul al XVII-lea. Una dintre cele 16 măicuţe ale mănăstirii ne povesteşte că pe acele locuri a venit Ştefan cel Mare, întors de la o bătălie, cu mai mulţi oşteni ai săi de suflet. Unul dintre aceştia era rănit serios, iar domnitorul nu a avut altă cale decât să îl lase pe mâna pustnicului Gheorghe, cunoscut şi ca un tămăduitor al locului. Cum oşteanul a fost vindecat, Ştefan a promis sihastrului că va ridica pe acel loc un schit - Schitul Brazi, cu hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Dacă legenda există doar pe cale orală, din 1642 se păstrează o bisericuţă subterană cu loc de odihnă, unde se află acum mormântul Sfântului Ierarh Teodosie, şi care a fost construită de doi călugări pustnici Sava şi Teofilact.
În a doua jumătate a veacului al XVII-lea, în Schitul Brazi s-a aşezat mitropolitul Teodosie al II-lea al Moldovei, după ce a fost îndepărtat de către Dumitraşcu-Vodă Cantacuzino. Venerabilul ierarh, născut probabil pe aceste meleaguri, fusese mai întâi frate în aşezământul călugăresc de lângă Panciu, apoi tuns în monahism la Mănăstirea Bogdana din ţinutul Bacăului. Întors la Schitul Brazi, mitropolitul Teodosie şi-a donat toată averea pentru extinderea lăcaşului şi pentru a ctitori şi alte aşezăminte monahale: Trotuşanu, Mişinoaele şi Scânteia. Din dragoste pentru schitul tinereţii sale, la care şi-a şi regăsit liniştea, fostul mitropolit şi-a pierdut viaţa în anul 1694. O ceată de tătari prădalnici, ajunsă la porţile localităţii Panciu şi călăuzită de un localnic din satul Neicu spre schit, l-a prins pe mitropolitul care avea asupra lui odoarele sfinte din argint, pregătite pentru chinoviile abia ctitorite de el. Refuzând să le dea, aceştia i-au tăiat capul. Era toamnă, în preajma praznicului Înălţării Sfintei Cruci. Trupul său a fost înmormântat în Schitul Brazi, de către călugării de acolo.
Înmormântat în grabă
O nouă legendă îşi face loc în povestirea măicuţei de la Mănăstirea Brazi. Se spune că atunci când a fost descoperit mormântul său, Sfântul Ierarh Teodosie de la Brazi era "cu capul în giosu", aşa cum a fost înmormântat în grabă de către călugări. După el, egumen la Schitul Brazi a venit în 1807 ieroschimonahul Dimitrie de la Mănăstirea Bogdana. Până în 1815, el a construit, la Schitul Brazi - care fusese distrus de un incediu, mai multe chilii, anexe gospodăreşti şi zidul împrejmuitor al schitului. Acelaşi egumen Dimitrie a ridicat încă o dată Schitul Brazi, în 1838, după ce un cutremur puternic a pus la pământ ce fusese construit. Tot atunci, după cum spune măicuţa de la Mănăstirea Brazi, a fost refăcut paraclisul construit de Sava şi Teofilact, din care pleca un tunel lung de 1,5 kilometri, săpat de călugări în perioada când erau multe hoarde de atacatori în zonă. Tot sub pământ erau şi chiliile lor, dintre care numai una se mai poate vedea astăzi, lăsată special descoperită pentru vizitatori. Gura tunelului a fost însă acoperită, deoarece acesta s-a surpat la ieşirea spre localitate, fiind impracticabil.
Secularizarea lui Cuza din 1864 a găsit Schitul Brazi fără egumenul Dimitrie, care s-a stins din viaţă la 66 de ani, şi cu doar 10 vieţuitori. Degradarea aşezământului a continuat până la Primul Război Mondial, când nemţii s-au instalat în incinta Schitului şi au făcut focul cu tot ce era din lemn prin preajmă. Abia în 1919 schitul a fost redeschis şi primii stareţi - ieromonahul Glicherie Tibireac cu protosinghelul Evghenie Brânzescu, ajutaţi de epitropul Adolf Căpăţână şi familia Filip au întreprins primele reparaţii. Nu pentru mult timp, însă, deoarece cutremurul din 1940 a pus din nou la pământ toate clădirile care fuseseră ridicate. În 1949, schitul devine chinovie de călugăriţe. Timp de zece ani, călugăriţele reconstruiesc aşezământul, pentru ca la 1959 fostul regim comunist să închidă schitul şi să alunge vieţuitoarele.
Pavajul preţios: mormintele călugărilor
În paraclisul subteran stă mărturie şi acum o fotografie alb-negru care ilustrează un maldăr nu prea mare de moloz. Era tot ceea ce rămăsese pe locul Schitului Brazi în 1990, când două măicuţe, Iustina Angheluţă, care fusese alungată în 1959, şi Pavelina Cafagiu, au revenit. Tot în acea perioadă, săpăturile care s-au făcut pe terenul aşezământului au scos la iveală că întreaga curte a mănăstirii este pavată cu mormintele călugărilor care au vieţuit acolo de-a lungul timpului.
Iustina Angheluţă şi Pavelina Cafagiu - acum maică stavroforă - au pornit în 1990 din acelaşi
beci în care s-au rugat, s-au odihnit şi au trăit cei care au ridicat în anii 1600 primul paraclis, pustnicii Sava şi Teofilact. Înalt Preasfinţitul Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, a resfinţit locul pe care s-au aşezat cele două măicuţe, iar în doi ani erau ridicate primele chilii. În următorii aproape 20 de ani, prin rugăciune şi colectă prin ţară, cele 16 măicuţe care vieţuiesc acum la Mănăstirea Brazi au refăcut paraclisul, au ridicat o biserică ce le pare catedrală, au realizat anexele gospodăreşti, au făcut în curte un altar de vară şi au ridicat aproximativ un sfert din noua biserică pentru enoriaşi. "Dacă îţi dă Dumnezeu lumină, îţi dă soluţii, iar dacă îţi dă soluţii, ai realizări", spune călugăriţa, care adaugă că din 2003, de când a fost canonizat mitropolitul Teodosie, ajutorul de Sus s-a simţit mai puternic.
Sfântul Ierarh Teodosie de la Brazi
Viaţa Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie, râvna lui pentru ridicarea de sfinte lăcaşuri, smerenia sa, dragostea pentru buna rânduială a obştilor monahale, grija părintească faţă de păstoriţii săi, răbdarea tuturor suferinţelor şi prigonirilor nedrepte la care a fost supus, precum şi lucrarea lui încununată de jertfă martirică au făcut ca să fie întotdeauna cinstit cu evlavie. Sfântul Teodosie de la Brazi a fost în mod solemn proclamat sfânt la data de 5 octombrie 2003. De atunci, moaştele sale, redescoperite în anul 2000, în vechiul paraclis subteran de la Mănăstirea Brazi, se află aşezate spre închinare în noul paraclis zidit deasupra celui vechi. Pomenirea sa a fost stabilită pentru ziua de 22 septembrie.
