Mănăstirea Brâncoveni ar trebui să fie un loc de pelerinaj cu totul special pentru întreaga suflare românească. De acest aşezământ monahal a fost legat Voievodul Martir Constantin Brâncoveanu, care şi-a petrecut aici anii copilăriei şi ai adolescenţei. Oameni dragi ai săi îşi dorm somnul de veci în acest sfânt lăcaş. O icoană făcătoare de minuni şi un izvor cu apă tămăduitoare vindecă şi astăzi durerile sufleteşti şi chiar trupeşti ale oamenilor.
În maiestoasa ei singurătate, Mănăstirea Brâncoveni dăinuie de sute de ani în ţinutul Oltului (fost Romanaţi), la jumătatea distanţei dintre Caracal şi Slatina, în partea sud-estică a comunei Brâncoveni. Aşa cum se înfăţişează astăzi - albă ca un crin, îngrijită, împodobită cu flori şi rugăciuni neîncetate -, nu s-ar crede că a fost vreodată umbrită de încercări.
Începuturile vieţii monahale de la Brâncoveni se cufundă în veacurile îndepărtate ale timpului, înainte ca mănăstirea să fie refăcută, în 1494, de boierii Craioveşti. Cel mai vechi document de atestare păstrat este un act de danie din 1583.
Jupâniţa Calea, străbunica domnitorului Matei Basarab, construieşte pe locul actualului paraclis, în anul 1570, o bisericuţă de lemn.
Ca semn de mulţumire în urma vindecării „de bubele ce avea de multă vreme pe mâini“ cu apa Izvorului Tămăduirii care curge şi astăzi, Matei Basarab împreună cu nepotul său Preda Brâncoveanu - bunicul Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu - refac mănăstirea între anii 1634 şi 1640. Atunci s-au construit chiliile, turnul-clopotniţă, casele şi beciurile domneşti, s-a pictat biserica şi s-au ridicat ziduri de apărare.
După ce bunicul din partea mamei Sfântului Constantin Brâncoveanu, Preda Brâncoveanu, este ucis din cauza intrigilor boierului Stroe Leurdeanu, la Târgovişte, în anul 1658, doamna Stanca şi fiii săi se retrag în liniştea de la Brâncoveni. Era în timpul domniei lui Grigoraşcu Ghica. Tânărul Constantin îşi petrece anii copilăriei şi ai adolescenţei într-o atmosferă de rugăciune şi viaţă duhovnicească. Este îndrumat în formarea sa erudită de unchii Constantin Cantacuzino stolnicul şi spătarul Mihail Cantacuzino (care studiaseră la şcolile din Padova şi Veneţia). În 1674 moare la Constantinopol Barbu, fratele Sfântului Constantin Brâncoveanu, şi este înmormântat la Mănăstirea Brâncoveni. În 1688, doamna Stanca, născută Cantacuzino, mama domnitorului, reînhumează în pronaosul bisericii osemintele soţului său Papa (ucis în anul 1655, la Bucureşti) şi ale lui Preda Brâncoveanu.
Doamna Stanca adoarme în Domnul, la 66 de ani, după 44 de ani de văduvie curată. Şi-a găsit odihna, luminată neîntrerupt de candele, lângă Papa şi Preda Brâncoveanu, sub o frumoasă lespede de piatră cu stema familiei Cantacuzinilor - vulturul bicefal.
Sfinte altare, sfinte odoare spre nemurire
Spre veşnica pomenire şi amintire a înaintaşilor săi, Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu a hotărât restaurarea mănăstirii. Astfel, fiii săi mai mari, Constantin şi Ştefan, au pus piatra de temelie a bisericii mari, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“. Construcţia a durat numai două luni, de la 9 iunie la 15 august 1699, când a fost târnosită. Pictarea sfântului lăcaş s-a terminat abia în 1704, cu doi ani mai târziu, după ce domnitorul a vizitat mănăstirea pentru a se bucura de prospeţimea frumuseţii ei.
Actualul paraclis este ridicat în anul 1700, pe locul bisericuţei înălţate de Jupâniţa Calea. Are hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ şi a fost bolniţa mănăstirii. Aici s-au săvârşit slujbele religioase pentru monahii bolnavi şi răniţii de război, adăpostiţi în câteva chilii existente în acea vreme în jurul paraclisului. Pictura este o frescă în stil bizantin, de valoare inestimabilă. A fost realizată de meşterii Şcolii de la Hurezi, conduşi de artistul grec Constantinos. Pictura se păstrează şi astăzi, momentan fiind în plin proces de restaurare.
În ani grei de prigoană, o icoană făcătoare de minuni apare
Mănăstirea Brâncoveni a fost supusă unor mari încercări, după moartea mucenicească a domnitorului şi a fiilor săi. În mai multe rânduri a fost ocupată şi prădată în timpul războaielor austro-turce şi ruso-turce. În perioada 1721-1727, a fost transformată în cazarmă austriacă, dar doamna Marica Brâncoveanu a intervenit pe lângă împăratul habsburgic pentru eliberarea ei.
A urmat cutremurul din 1837, care a avariat-o grav. Doar biserica mare a fost parţial reclădită în anul 1842, sub stăreţia lui Teodosie din Trapezunt. După secularizarea averilor mănăstireşti din 1864, obştea s-a micşorat, astfel că în 1872 erau doar 4 vieţuitori.
În 1876, trece la cele veşnice ultimul stareţ al mănăstirii de călugări, preotul Radu Şapcă din Celei, membru al guvernului provizoriu de la Izlaz din 1848. Mormântul lui se află în pridvor, marcat de o cruce mare de piatră. Tot în pridvor, în partea opusă, sunt înhumaţi stareţul Teodosie şi preotul Gheorghe.
Viaţa de obşte s-a stins la sfârşitul secolului al XIX-lea, când sfântul lăcaş a fost transformat în ospiciu, dar a fost reluată, numai pentru câţiva ani, abia în anul 1952. În această perioadă, a fost adusă icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, astăzi îmbrăcată în argint. Este o copie a altei icoane făcătoare de minuni de la Sfânta Mănăstire Dălhăuţi. Patriarhul Justinian Marina
s-a interesat îndeaproape de restaurarea mănăstirii, acordându-i un important sprijin material. Un an mai târziu de la aprobarea Decretului nr. 410/ 1959, maicile sunt silite să părăsească mănăstirea, transformată în azil, la scurt timp.
Oaza ridicată din ruină
Aşezământul monahal se redeschide în anul 1985 ca mănăstire de maici, moment în care au demarat ample lucrări de restaurare a chiliilor, a turnului-clopotniţă, a caselor domneşti şi a bisericii mari.
„Am ajuns aici în anul 1986. Începutul a fost foarte greu. Mănăstirea era o ruină. Erau şerpi, şobolani, o mizerie de nedescris. A fost mult de muncă. Eram toate vreo 10 maici. Tinere fiind, nu am simţit greul. Când munceşti cu binecuvântare, toate sporesc. Ne străduim să le împlinim pe toate, rugăciune şi muncă, cu ajutorul Sfinţilor Brâncoveni, care pentru mine sunt totul. În cele mai grele momente strig către ei şi nu mă lasă niciodată“, a spus stavrofora Eufrosina Stanciu, stareţa mănăstirii oltene.
Astăzi, în fostele case domneşti se află muzeul mănăstirii, amenajat sub îndrumarea profesorului Traian Zorzoliu. Maica Evdochia, ghidul mănăstirii,
ne-a arătat colecţiile de icoane pe lemn, cărţi vechi bisericeşti, veşminte preoţeşti, obiecte de cult. În lapidariumul aflat în fostele beciuri domneşti pot fi văzute coloane, pietre de mormânt, pisanii provenite de la Mănăstirea „Sfântul Pantelimon“, Văcăreşti şi Biserica „Sfântul Spiridon“-vechi. Mai departe, maica Evdochia ne-a condus în biblioteca mănăstirii, care numără peste 7.000 de volume.
Atelierul de pictură este locul în care se realizează icoane pictate pe lemn, în stil bizantin. Aici, cel mai adesea, lucrează la şevalet maicile Lucia, Filofteia, Teodosia şi sora Magdalena.
Când nu au alte ascultări, în atelierul de croitorie, maica Teofana şi rasofora Epiharia înfrumuseţează cu migală veşminte preoţeşti (inclusiv brodate), reverende pentru preoţi şi călugări, sfinte acoperăminte, dvere pentru Sfântul Altar, împodobite cu icoane brodate. De primăvara până toamna, maicile robotesc în grădina de legume, la grajd, la bucătărie şi trapeză sau la prăşit, la cosit, la fân sau se ocupă cu apicultura. Obştea - formată din 40 de maici şi surori, doi preoţi slujitori: ieromonahul Antonie şi preotul Nectarie - se îngrijeşte, în egală măsură, de muncă şi de rugăciune. În fiecare zi şi noapte, aduce slavă lui Dumnezeu pentru nemăsurata Sa milostivire, prin slujbele celor şapte Laude şi a Sfintei Liturghii. Din strană, cântările curg limpezi, binefăcătoare, asemenea firului de apă ce izvorăşte tămăduiri. Dintre toate, vocea tinerei maici Iustiniana se înalţă, asemenea unui heruvim, în cupola bisericii şi de acolo în inimile celor care ascultă, în aşa fel încât ţi se face dor şi te-ai întoarce mereu la Mănăstirea Brâncoveni.
