La două veacuri de la nașterea lui Nicolae Bălcescu, printr-un popas la conacul lui din judeţul Vâlcea, rememorăm cea mai importantă moștenire a sa. Nu este vorba de conac și de pământurile pe care ultimul său descendent le-a donat statului român, ci despre demersul cultural care a pregătit românii pentru Marea Unire. A fost firesc ca vlăstarul cel mai cunoscut al unei familii provenite din Valea Bălcească să redea acestor locuri propriul nume (comuna Nicolae Bălcescu) – acum aureolat de arderea de tot pentru visul în care a crezut: o Românie a tuturor românilor.
Zinca, mama lui Nicolae Bălcescu, și Iancu, fratele ei, au moștenit moșia Bălcești-Gâltofani, de pe apa Topologului, pe care odinioară bunicul lor, preotul Necula, o cumpărase în 1766. În 1828 se pune piatra de temelie a conacului de azi, la care fiecare generație a adăugat câte ceva. Conacul cu elemente brâncovenești și gotice are foișor în formă de culă oltenească și o terasă mare (Loggia), împodobită cu cruci. Parcul conacului Bălceștilor, amenajat în perioada interbelică la dorința lui Radu Mandrea, strănepotul de frate al lui Nicolae Bălcescu, este străjuit de o bisericuță de lemn, datând de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cu pridvor din zidărie. A fost strămutată aici piesă cu piesă din satul învecinat, Gâltofani – practic salvată astfel de la pieire în plin comunism (1974). Lângă ea își dorm somnul de veci Sevastița și Barbu, frații lui Nicolae Bălcescu.
Conacul are trei expoziții permanente: sălile care refac atmosfera dintr-o casă boierească de secol XIX, cele dedicate activității lui Bălcescu și o sală cu lucrări ale artiștilor din România, Basarabia și Bucovina care participă la taberele anuale de creație de la conac. Până în 2021, întregul complex va fi restaurat cu fonduri europene. Vor fi scoase la lumină porțiunile de pictură murală de pe pereții conacului și din bisericuța care va putea fi apoi reintrodusă în circuitul liturgic.
Nicolae Bălcescu s-a născut la București, în 29 iunie 1819, ca al patrulea din cei cinci copii ai Zincăi și ai pitarului Barbu. Acesta a plecat la Domnul, lăsând-o pe Zinca să se lupte cu o stare financiară precară, ce nu a împiedicat-o totuși să-i asigure o bună educație micului Nicu, școlit acasă de un arhimandrit grec. Ajuns la Academia de la Sfântul Sava, acesta a fost premiant la științe matematice și stăpânea bine și franceza și limbile clasice.
Din această perioadă datează interesul tânărului Bălcescu pentru aspectul identitar-național al istoriei românilor. Fragilul Nicu avea doar 13 ani când corpolentul Ion Ghica l-a scos din ghearele vlăjganului Sotea, un fel de bully de secol XIX. Acesta îl pusese la pământ încercând să-i smulgă o bucată de halviță pe care Nicu o apăra cu încăpățânare. Când Bălcescu și-a pus la loc cu grijă filele de caiet împrăștiate de atacul lui Sotea, pe ele se puteau citi însemnări: „«Petru Maior zice... Fotino zice... Din Constantin Capitanul... După logof. Radu Greceanu...»” În amintirile sale, Ghica notează: „Aceasta m-a mirat cu atât mai mult că p-atunci nu se pomenea în școalele noastre de istorie națională”.
Au urmat înrolarea în armată, implicarea într-o mișcare de emancipare de sub dominația otomană și închiderea lui Bălcescu la Mănăstirea Mărgineni, care i-a distrus sănătatea. În 1843, el a fondat, împreună cu Ion Ghica, Christian Tell și Cezar Boliac, societatea secretă „Frăția”, cu gândul de a face ceva pentru unitatea tuturor românilor.
Ionuț Săraru, muzeograf la Muzeul Memorial „Nicolae Bălcescu”, explică: „Era conștient de romanitatea poporului român. Este printre primii care folosește termenul de «România». Țara noastră abia mai târziu a primit acest nume”. Bălcescu a sesizat primul nevoia de a crea o istorie și o cultură comună ale tuturor românilor. Numai astfel se putea realiza și unitatea politică. În acest scop, în 1845, el a înființat, împreună cu prof. August Treboniu Laurian, Magazinul Istoric pentru Dacia. „A fost o revistă de un real succes, distribuită pe bază de abonament la 1.500 de români din Transilvania, Țara Românească, Moldova – o cifră enormă pentru vremurile acelea”, spune Ionuț Săraru.
Bălcescu a avut în minte și românitatea din afara celor trei provincii istorice locuite de români. La 1 ianuarie 1847, la Paris, are un discurs în care se referă inclusiv la aromâni: „Ținta noastră, domnilor, socotesc că nu poate fi alta decât Unitatea Națională a Românilor. Unitate mai întâi în idei și în simțăminte, care să aducă apoi cu vremea Unitatea politică, care să facă din munteni, din moldovani, din băsărăbeni, din bucovineni, din transilvăneni, din bănățeni, din cuțovlahi, să facă un trup politic, o nație românească, un stat de șeapte milioane de români. La crearea acestei naționalități, la o reformare socială a românilor, bazată pe sfintele principuri ale dreptății și egalității, trebue să țintească toate silințile noastre. Românismul dar e steagul nostru, supt dânsul trebuie să chemăm pe toți românii. (...) Practica virtuții, propaganda prin scris, prin grai a acestor idei, până atunci până când ele vor ajunge convicții puternice pentru majoritatea nației...”.
În același an, 1847, avea să descopere la Biblioteca de Stampe de la Paris cel mai faimos portret al lui Mihai Viteazul, gravat la 1601 de Aegidius Sadeler. „Fizionomia principelui respunde întocmai închipuirii celloru ce au studiatu caracterulu acestui bărbatu extraordinariu”, scria Bălcescu entuziasmat în Magazin istoric pentru Dacia, nr. IV. El lucra deja de un an la cea mai importantă operă a sa, Istoria românilor supt Mihai-Voievod Viteazul.
„Să ne uităm la părinții și bunicii noștri!”
Antonie Chelcea, directorul Muzeului Memorial „Nicolae Bălcescu”, spune: „Un lucru important realizat de Bălcescu a fost să ne descopere modele în trecut, îndemnându-ne să ne uităm la părinții și bunicii noștri. A scos din colbul cronicilor un personaj aproape necunoscut pentru generația lui, făcând din el un simbol al unității, al românismului, un simbol până la urmă al crezului pe care-l aveau toți. Pentru că Mihai Viteazul i-a unit prima dată pe români”.
După ce participă la revoluția pașoptistă în Franța, în februarie 1848, Bălcescu vine în țară pentru a contribui la o mișcare similară în provinciile locuite de români. Pe fondul slăbirii imperiilor, pașoptismul a pus bazele creării statelor naționale, netezind drumul și către unirea românilor într-o singură țară.
În discursul din 1847, Bălcescu chema tinerele elite românești la jertfă totală pentru realizarea idealului național. Antonie Chelcea spune că lecția pe care ne-o oferă pașoptiștii români este tocmai aceasta: „Tinerilor din diaspora de azi, Bălcescu le-ar spune în primul rând că România are nevoie de ei. Și pașoptiștii plecau la studii în străinătate, se formau acolo la cele mai bune școli și se întorceau acasă, unde lucrau pentru semenii lor”.
Pașoptiștii au slujit. Nu au cerut să vadă ce poate face țara pentru ei, ci s-au întrebat ce pot face ei pentru țară. Aceasta este lecția de la Conacul Bălcescu.
„Mă doare sufletul acum, când merg prin Europa și aud vorbindu-se limba română și văd tineri cu doi, trei, patru sau chiar cinci copii, tineri care spun că nu se mai întorc în țară decât eventual la pensie. Mi-aș dori ca tinerii din diaspora de azi să-și schimbe privirea asupra prezentului și asupra României. Să-și iubească țara, să-și iubească satul natal, să-și iubească casa părintească, pentru că ele rămân temelia și rădăcina noastră”, mai spune directorul Chelcea. Sunt și români care se întorc în țară. Poate că este timpul să ne inspirăm din gândirea lui Bălcescu și să reînființăm ceva similar revistei Magazin istoric pentru Dacia – de data aceasta cu distribuție masivă și în diaspora. Dacă persistăm în redescoperirea mesajului identitar și a istoriei românești, cei de departe se vor întoarce într-o zi.
