Lecţie de pictură cu Ana Tzigara-Berza

Despre această artistă, descendentă a cunoscutului istoric de artă român Alexandru Tzigara-Samurcaş, Miron Radu Paraschivescu avea să afirme, într-o cronică din ziarul „Bravo“ (20 noiembrie 1938), că este „o mare artistă“, care are însă „două defecte“: „expune acasă în loc să vină în centru şi are un nume care o umbreşte“. Despre Ana Tzigara-Berza nu s-a scris foarte mult. Iar numele ei este cvasi-cunoscut. Au rămas, peste timp, lucrările pictoriţei, mărturii de talent ale existenţei acesteia.

Numele Anei Tzigara-Berza l-am regăsit într-un catalog de expoziţie răsfoit, cu ceva timp în urmă, pe fugă. Bag seamă că cele câteva picturi şi desene ale artistei mi-au rămas imprimate în memorie, de vreme ce, după jumătate de an, am simţit nevoia să le parcurg atent, filă cu filă. Îmi amintesc că sub semnul unui sentiment general de încântare şi de apreciere au fost primite, la începutul acestui an, o parte dintre lucrările artistei, adunate în colecţia „Tudor Berza“ şi expuse, timp de aproape două săptămâni, la Muzeul Tăranului Român din Capitală. „Exerciţii de feminitate“ - astfel a fost intitulată expoziţia organizată cu prilejul împlinirii a peste un secol de la naşterea Anei Tzigara-Berza. Un prilej potrivit pentru criticii de artă să emită judecăţi, să le numim artistice; o pauză binemeritată pentru vizitatori, bucuroşi că pot lăsa deoparte grijile de peste zi; iar pentru mine - un bun pretext pentru a evoca amintirea unei pictoriţe de succes, de la începutul secolului al XX-lea.

„O mare artistă care povesteşte arta în fiecare zi“

„Ana Tzigara Berza îşi trăieşte creaţiile. Mai precis, ea nu a lucrat în Franţa sau în Italia, ea a trăit peisajul francez şi lumina Italiei; nu a lucrat portretele celor apropiaţi, a trăit relaţia cu aceştia prin poză şi portret; între moştenire şi libertate, între monocromia satului românesc şi cromatica luminoasă a Mediteranei, între durerile familiei şi satisfacţiile profesiei, Ana Tzigara-Berza povesteşte despre ceea ce înseamnă arta în fiecare zi“, este de părere Ioana Popescu, etnolog. Foarte multe date biografice nu se găsesc despre artistă. Se ştie că a absolvit Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, la clasa Ceciliei Cutescu-Storck. Numele său pare cunoscut mai mult datorită notorietăţii tatălui său, Alexandru Tzigara-Samurcaş, cunoscut istoric de artă român, membru corespondent al Academiei Române, fondatorul Muzeului de Artă Naţională şi descendent al vornicului Constantin Samurcaş, ctitorul Mănăstirii Samurcăşeşti. La fel ca şi alte familii bune din Bucureştiul secolului trecut, istoricul de artă îşi trimite fiica la Paris, pentru definitivarea studiilor. Tânăra urmează cursurile cunoscutei Academii a lui André Lhote, după care devine bursieră în Italia, la Şcoala română de la Roma.

Dovada că nu atât numele i-a deschis uşile afirmării, cât mai ales harul artistului - talentul - pogorât de Dumnezeu peste Ana, sunt participările la expoziţiile internaţionale de la Barcelona, Varşovia, Belgrad, Praga, Paris şi la Saloanele Oficiale de la Bucureşti, unde a obţinut numeroase premii. Şi ar mai fi şi aprecierile criticilor din acea perioadă. Printre ei, Miron Radu Paraschivescu (poet, eseist şi publicist român, absolvent de studii superioare de artă plastică) remarca, într-o cronică, că Ana Tzigara-Berza este „o mare artistă“, care are însă „două defecte“: „expune acasă în loc să vină în centru şi are un nume care o umbreşte“. „În cazul fiicei lui Alexandru Tzigara-Samurcaş, istoria a făcut astfel încât, odată cu notorietatea tatălui, să împărtăşească şi soarta elitelor sociale şi intelectuale din România comunistă. A suferit alături de cei apropiaţi din familie, care au făcut puşcărie, şi-a crescut copii în sărăcie şi, ca şi când aceste încercări nu ar fi fost de ajuns pentru o viaţă, a îndurat o boală miloasă şi foarte dureroasă“, conchide Ioana Popescu.

La o distanţă de 70 de ani, Rodica o întâlneşte pe Ana

Copii, animale, lumea ţărănească, peisaje scăldate în culori calde, curate, de lumina soarelui Mediteranei, exotism şi inocenţă, naturaleţe şi îndrăzneală, aceasta este, în linii mari, lumea artistei. Oricare dintre lucrările privite îţi induce o stare de calm, linişte, bunătate. Simţi, inevitabil, dragostea şi atenţia cu care pictoriţa s-a aplecat asupra fiecărei fiinţe, clădiri, fiecărui obiect, migălite din vârf de pensulă, de peniţă, de creion sau cu un cărbune.

„Ceea ce m-a atras din primul moment la Ana Tzigara-Berza a fost similitudinea neaşteptată a sentimentelor şi a apropierii noastre faţă de Italia. Am avut şansa să mă aflu şi eu, de-a lungul anilor, în repetate rânduri, în această ţară şi una dintre preocupările constante a fost aceea să fac fotografii. Zeci, sute, mii… ele au totuşi o caracteristică care nu poate fi trecută cu vederea: sunt făcute cu multă dragoste. Aceasta a făcut în primul rând posibilă, cred eu, alăturarea lor cu opera consacrată a pictoriţei Ana Tzigara-Berza“, este de părere Rodica Fleşariu Marinescu, curator al Muzeului Ţăranului Român, care a fost pe urmele pictoriţei, în Italia. Dovadă sunt fotografiile prezentate în cadrul expoziţiei-aniversare de la începutul acestui an şi care sunt replica digitală, la o distanţă de peste 70 de ani, a tablourilor Anei. Un dialog artistic, realizat cu modalităţi de expresie diferite, dar care, la un loc, împărtăşesc aceeaşi emoţie exprimată în cuvinte de Rodica Marinescu astfel: „Şi oriunde vom mai fi fost în Italia, nu am uitat nici eu, nici ea să privim marea, neînchipuit de limpede, de verde, de albastră. Şi nici cerul, cerul unic al Italiei, spălat parcă şi eliberat definitiv de nori“.