Medicina de urgență este o specializare deosebită între cele din acest domeniu vast care are în vedere vindecarea omului. Una e să fii medic legist, medic de familie, medic de medicina muncii și cu totul altceva să lucrezi în UPU (Unitatea de Primiri Urgențe). Aici intri fie pentru că ai un spirit de jertfelnicie ieșit din comun, fie ai nevoie de adrenalină și nu o găsești decât în contact cu situațiile dificile. În UPU gărzile sunt... gărzi adevărate. Nu ai timp nici să te uiți pe geam și să-ți spui: Hmmm, deja s-a făcut dimineață. Uneori te duci cu mâncarea pe care ai adus-o de acasă neatinsă. Un medic de urgență seamănă cu un pilot de supersonic, ia deciziile corecte nu în minute, ci în secunde. Doctorița Diana Cimpoeșu e șefa UPU de la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, dar și profesoară la UMF „Gr. T. Popa” din capitala Moldovei. Despre o gardă mai puțin obișnuită, petrecută de Crăciun, ne povestește domnia sa în materialul de față.
Locașul din Mitrofani
La mică distanţă de bisericile din cătunele Cetăţeaua şi Racu ale satului Mitrofani dăinuie frumosul locaş fără turlă, zidit şi rezidit de ţăranii moşneni, plasat chiar în centrul aşezării, în cimitirul de „la Nuc”, ca o marcă a identităţii locului.
Fără îndoială, în vechime, comuna Mitrofani a fost mult mai prosperă şi mai populată decât în prezent. Cele trei splendide biserici de lemn ctitorite aici de localnici dovedesc această realitate istorică. Fiecare sat sau cătun îşi avea propriul locaş de închinare, construit cu pricepere şi evlavie, astfel încât să reziste timpului şi vitregiilor istoriei. E puţin mai neobişnuit ca două astfel de biserici din lemn, aflate la mică distanţă una de cealaltă, cum sunt cele de la Racu-Mitrofani, protagonista articolului anterior, şi cea din centrul comunei Mitrofani să aibă acelaşi hram: îSfinţii VoievoziÎ, adică îSfinţii Arhangheli Mihail şi GavriilÎ. De aceea, putem crede că aceştia sunt mai mult decât ocrotitorii celor două monumente ecleziale. Sub protecţia lor se află astăzi, ca şi în trecut, întreaga aşezare.
Conform tradiţiei, satul de reşedinţă al comunei Mitrofani, cel mai vechi dintre toate câte o alcătuiesc, îşi trage numele de la un monah pe nume Mitrofan, considerat a fi chiar întemeietorul aşezării. Datele documentare despre rolul său de ctitor al unui schit, astăzi dispărut, şi de fondator al comunei sunt contradictorii. Un hrisov al lui Alexandru Voievod datat 29 octombrie 1626 aminteşte zapisul din zilele lui Gavriil Voievod (1616-1620) unde este consemnat ca martor pentru moşiile din Izvor şi Amărăşti acest călugăr Mitrofan. Dar mai există şi un document datat 1750-1751 ce pune în evidenţă că ieromonahul Mitrofan, de la Schitul Mitrofani, scrie un zapis lui Marian din Râmnic unde aminteste că în Dealul Mitrofani exista moşia boierilor Pauşeşti care mergea spre est până la Prundeni şi se numea Păuşeasca, o denumire păstrată şi astăzi. În mod cert, nu poate fi vorba de unul şi acelaşi monah Mitrofan, având în vedere distanţa mare de timp dintre cele două documente. Dar e posibil ca tradiţia numelui acestui întemeietor şi ctitor al schitului de lemn cu hramul îSfântul NicolaeÎ, distrus de incendiul din anul 2000, să se fi păstrat.
O zidire hărăzită neuitării
În cimitirul de pe deal, chiar în centrul comunei Mitrofani, în punctul numit de localnici „La Nuc”, dăinuie biserica de lemn cu hramul îSfinţii VoievoziÎ, construcţie eclezială a cărei tipologie evocă o vechime mult mai mare decât cea consemnată în lapidara-i pisanie, amintită de preotul I. Popescu Cilieni în cartea „Biserici, târguri şi sate din judeţul Vâlcea”: „Această sfântă biserică ce să prăznuieşte hramul Sfinţilor Voievozi s-au făcut la leat 1813, de Dinu sin Săndoi şi de Traşcă Giurca şi cu ceilalţi...”. Lăcaşul aparţine tipului mult mai vechi de biserici de lemn fără turlă, fiindcă turla, cum sublinia istoricul de artă Ioana Cristache Panait în amplul său studiu intitulat „Bisericile de lemn din centrul Piemontului Getic”, este, în cazul construcţiilor din lemn, un adaos al secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Urmele de strămutare ori refacere de pe grinzile exterioare ale bisericii din Mitrofani indică la rândul lor că Dinu, fiul lui Săndoi, Traşcă Giurcă şi „ceilalţi” (termenul desemnează şirul mai lung al binefăcătorilor şi miluitorilor) repară ori refac (poate chiar strămută) o mult mai veche biserică. Din nefericire, despre aceasta nu mai există însemnări. Nu de puţine ori Schitul Mitrofani, tot o zidire din lemn, a fost confundat cu Biserica îSfinţii VoievoziÎ din acelaşi sat.
Istoria locală consemnează că după opt ani de la refacerea bisericii de către obştea de moşneni, ea este distrusă de turci şi din nou rezidită, la 1822. Neîndoielnic, multă vreme, aceasta a fost biserica de parohie a satului şi, prin urmare, creştinii locului s-au îngrijit de ea permanent. Mai este consemnată o reparaţie a acoperişului în 1967. De la această dată şi până în 2008, când lăcaşul este restaurat tot prin osârdia credincioşilor din Mitrofani, şi reacoperit cu şiţă, nu avem cunoştinţă despre alte intervenţii. Important rămâne faptul că Biserica îSfinții VoievoziÎ n-a fost niciodată uitată şi că îşi păstrează înfăţişarea ei originară, constituindu-se, ca şi alte biserici de lemn din zonă, într-un document viu al tradiţiei arhitectonice din sudul Olteniei de Nord.
Monument de arhitectură şi pictură
Biserica de lemn de la Mitrofani se înscrie printre cele mai frumoase zidiri ecleziale din lemn ale judeţului Vâlcea. Probabil, prima ei dată de naştere, ţinând seama de particularităţile arhitectonice, se înscrie undeva între sfârşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea. Are formă de navă şi respectă dispoziţia tradiţională a spaţiilor: pridvor deschis, pronaos, naos şi Altar poligonal, decroşat de naos. A fost ridicată pe o temelie scundă, de piatră, în tehnica îmbinării în „coadă de rândunică”, din lemn de stejar. Întreg corpul edificiului este încins cu un brâu răsucit, subţire şi foarte delicat, menit să accentueze frumuseţea simplităţii locaşului.
Pridvorul deschis, la care astăzi se ajunge urcând câteva trepte, se susţine pe patru stâlpi ciopliţi rudimentar. În mod sigur, doi dintre ei sunt replici mai recente ale celor vechi, probabil deterioraţi. Stâlpii sunt uniţi prin arcade în formă de acoladă delicată, cu crestături ornamentale. Uşa de intrare în biserică are şi ea un ancadrament fin, de forma funiei răsucite.
Trecerea dintre pronaos şi naos se face printr-un perete cu trei goluri: cel central, prin care se intră în naos, şi două „ferestre” laterale. Explicaţia existenţei zidului despărţitor între cele două spaţii de cult, precum şi a „ferestrelor” care permit vizualizarea naosului este aceea că, în trecut, femeile nu aveau acces decât în pronaos. O boltă semicilindrică unică, descărcată pe două arce, acoperă corpul bisericii de la iconostas şi până la intrare.
Remarcabilă este şi pictura locaşului, atâta câtă se mai păstrează în prezent. Din fericire, biserica n-a fost tencuită, aşa cum s-a întâmplat adesea în secolul al XIX-lea, şi aceasta este o explicaţie a rezistenţei lemnului din care ea a fost construită. Zugrăveala a fost executată în tempera pe lemn şi se mai păstrează urme ale ei în pronaos şi naos. La intrare în naos, pe zidul ce-l desparte de pronaos, se află două icoane de secol XIX, realizate în tehnica locală de un zugrav iscusit, înfăţişându-i pe Domnul Iisus şi pe Maica Domnului. Din păcate, multe dintre icoanele de pe tâmplă au dispărut. Uşile împărăteşti, ţinând seama de inscripţia de pe ele, datează de la 1849. Mai mult ca sigur şi restul icoanelor păstrate în biserică provin din aceeaşi epocă şi sunt opera unui meşter sau a unor meşteri cu mult har care lucrau încă în buna tradiţie bizantină.
