Într-un sat al vechii comune vâlcene din sud-vestul judeţului se păstrează în bună stare de conservare un monument eclesial de la începutul secolului al XIX-lea, ocrotit de Sfinţii Voievozi, ctitorit de boiernaşi locali cu dragoste pentru Dumnezeu şi în spiritul zidirilor de lemn din veacurile de dinainte.
La mică distanţă de cătunul Cetăţeaua, comuna Mitrofani, unde dăinuie bisericuţa cu hramul „Sfântul Nicolae“, protagonista articolului anterior dedicat bisericilor de lemn din Oltenia de Nord, se află o altă aşezare: satul numit Racu. Până în anul 2004, când s-a reînfiinţat comuna Mitrofani, satul Racu aparţinea administrativ comunei învecinate, Suteşti. De aceea, mai vechile studii dedicate arhitecturii tradiţionale din lemn localizează Biserica „Sfinţii Voievozi“ în Suteşti.
Ca şi Cetăţeaua, satul Racu are mai degrabă dimensiunea unui cătun, cu case răspândite pe deal, într-o zonă geografică pe care Dumnezeu a dăruit-o cu o frumuseţe naturală aparte şi cu unele bogăţii ale subsolului exploatate astăzi dezordonat. Din această pricină, frecventele surpări de teren fac anevoios accesul în satele localităţii vâlcene ce păstrează trei splendide biserici de lemn ctitorite în secolele XVIII şi XIX.
În anul 2008, după exact două secole de la zidirea ei, în satul Racu, biserica ocrotită de Sfinţii Voievozi a fost restaurată de enoriaşi, cu sprijinul Consiliului local, şi redată cultului. Împreună cu celelalte două locaşuri de închinare strămoşeşti, biserica de lemn „Sfântul Nicolae“ din Cetăţeaua şi biserica de lemn „Sfinţii Voievozi“ din centrul comunei Mitrofani, ea alcătuieşte un adevărat triunghi spiritual ce conferă identitate acestei aşezări din Piemontul Getic.
În aşezările Olteniei de sub munte, aproape întotdeauna, bisericile erau ridicate în punctul cel mai înalt, pe un deal. În jurul locaşului, punte între efemera existenţă pământească şi veşnicie, se întemeia cimitirul. Astfel este amplasată şi Biserica „Sfinţii Voievozi“ din Racu. În perimetrul ce înconjoară monumentul de la începutul veacului al XIX-lea odihnesc moşii şi strămoşii actualilor creştini. În felul acesta, mijlocită prin rugă-ciunea neîntreruptă, legătura între trecut şi prezent, între credincioşii de odinioară şi cei de acum se menţine vie.
Document al mentalităţilor de la început de secol XIX
Asemenea bisericii-surori din Cetăţeaua, şi cea din satul Racu păstrează o pisanie cioplită în partea dreaptă a uşii de intrare. Textul ei, redactat în alfabet chirilic, a fost descifrat de preotul Ion Popescu Cilieni şi publicat în volumul „Biserici, târguri şi sate din judeţul Vâlcea“. Inscripţia e preluată şi redată de Constantin Bălan în ampla sa lucrare „Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României“ şi ne spune: „Această sfântă şi dumnezăiască biserică, ce să prăznuieşte hramul Sfinţilor Voivozi s-au făcut la leat 1808 de dumneaei cocoana coconului Radu Rostogol şi dumnealui Vladu Merişanu şi de Sandu Nicolaie“.
Fără să ofere mai multe date despre contextul zidirii locaşului, pisania atestă că, de data aceasta, ctitorii aparţin păturii mai înstărite a zonei. Sunt boiernaşi credincioşi pentru care exemplul ctitoricesc al marilor boieri ori al înalţilor ierarhi, din secolele de dinainte, se arată a fi demn de urmat. Fenomenul este specific pentru sfârşitul Evului Mediu şi începutul epocii moderne. Boierii de rang inferior şi târgoveţii înstăriţi din micile localităţi ale Olteniei de Nord prind gustul zidirilor închinate lui Dumnezeu şi perpetuează astfel cea mai frumoasă dintre tradiţiile zonei. Ctitoriile lor e-clesiale din zid sau din lemn dobândesc un statut special din punct de vedere spiritual şi cultural. Arhitectura şi pictura acestora preiau, la o scară mai mică, desigur, pe cele din vea-curile de dinainte, dar vin şi cu elemente noi, particulare, influenţate de mentalităţile şi de spiritul epocii.
Această „cocoană a coconului Radu Rostogol“, căreia numai Dumnezeu îi ştie numele pe care n-a vrut să şi-l nemurească în pisanie, „dumnealui Vladu Me-rişanu“ şi Sandu Nicolae ctito-resc în satul Racu, la 1808, o biserică din lemn de stejar cu o arhitectură armonioasă, prin ni-mic deosebită de cele mai vechi. Buna tradiţie e respectată şi, fă-ră îndoială, ei angajează pe cei mai buni dintre meşterii locului spre a-şi duce la bun sfârşit gândul şi lucrarea.
Cu excepţia unei mici inscripţii cioplite pe una dintre grinzile exterioare ale Sfântului Altar, spre nord, biserica nu mai consemnează alte momente ale existenţei ei. Din acea inscripţie, descifrată de Constantin Bălan şi datată 20 aprilie 1835, aflăm că: „Lângă acestu părete s-au îngropatu popa Vladu sinu Radu Mărăşescu“. E vorba, aşadar, despre un mormânt de preot, cu siguranţă slujitor al Bisericii „Sfinţii Voievozi“ Racu, „sinu“ (fiu) al lui Radu Mărăşescu.
Navă orientată spre răsărit
Arhitectura bisericii de lemn din Racu-Mitrofani nu se deosebeşte prea mult de cea a locaşurilor similare din zonă, ridicate în secolele de dinainte. Acelea au reprezentat cu siguranţă modelul urmat de meşterii de la 1808. Monumentul e construit din lemn de stejar, în tehnica îmbinărilor de tip „coadă de rândunică“, pe o temelie joasă, din zidărie şi a fost, cu ocazia lucrărilor de restaurare, acoperit din nou cu şiţă, ca la începuturile lui.
O particularitate a acestui locaş o reprezintă turla înaltă, zveltă, de plan pătrat, înălţată peste pridvorul deschis. Planul lui, în formă de navă alungită, cuprinde încăperile tradiţionale: tinda, pronaosul, naosul şi altarul. Edificiul e înconjurat de un brâu foarte subţire, cu trei funii, care se închide la dreapta şi la stânga uşii de intrare, sprijinindu-se pe un postament decorat cu motivul „dinţilor de lup“. Sub cosoroabă, la exterior, îmbinările de grinzi se termină în ca-pete de cal stilizate, decorate cu striaţii practicate în masa lemnului.
Pridvorul deschis, ca al tuturor construcţiilor similare din zonă, e susţinut de patru stâlpi în formă de fus, mai groşi însă, executaţi cu mai puţină măiestrie faţă de cei ai tindei bisericii din Cetăţeaua. Începea să se facă simţită, la început de secol XIX, influenţa arhitecturii din zidărie.
Pronaosul, boltit semicilindric, e legat de pridvor (spre vest) şi de naos (spre est), în partea superioară, prin două timpane semicirculare, din nou o influenţă a arhitecturii de zid.
Între pronaos şi naos se află un perete despărţitor, din grinzi masive, ce are practicat în centru golul prin care se face trecerea. Naosul, ca şi pronaosul, e boltit semicilindric, însă nu se sprijină pe o coastă, ca la bisericile mai vechi, ci se descarcă direct pe timpanele dinspre apus şi dinspre răsărit.
Încăperea Sfântului Altar e de formă pentagonală, în cinci laturi, acoperită de o boltă cu şase nervuri.
Catapeteasma Bisericii „Sfinţii Voievozi“ Racu păstrează într-o stare bună de conservare icoanele zugrăvite la sfârşit de secol XIX. Nu ştim cu exactitate când a primit locaşul actuala sa decoraţie pictată, oricum, ea pare de dată mai recentă. În interior biserica este acoperită cu o pictură realizată pe pânză maruflată.
