Lumea femeii maramureşene într-un singur muzeu

Pe malul drept al râului Iza, pe drumul ce leagă Borșa de Mănăstirea Bârsana și trece dealurile spre Sighet, între Ieud și Vișeu, la Dragomirești în Maramureș, stă falnic străjuit de porți semețe Muzeul Țărăncii Române. Înființat din dragoste pentru rostul femeii în lumea satului, muzeul a aparținut unei femei și evocă rolul femeilor, între mit și realitate. Și-a deschis porțile ca muzeu în anul 2001, iar povestea sa ne este spusă, în dulcele gras maramureșean, de către Maria Zubașcu, ghidul muzeului.

 „Aș vrea întâi să vă explic ce ați văzut la poartă și ce nu înțelegeți ce grăiesc eu, să mă întrebați.” Așa începe turul muzeului, care nu-i mai mult de o casă veche boierească și o curte spațioasă, împodobită cu tot felul de obiecte vechi, din lemn sculptat, ce serveau la treburile gospodărești, dar care au o deosebită semni­ficație. De altfel, fiecare motiv încrestat în lemn, fiecare culoare de pe cuverturi și tablouri și fiecare lucru în sine vin cu o simbolistică. Totul are un sens aparte, profund, secular și care relevă concepția femeii de la sat. Lucrurile acestea vin din alte vremuri și ne deschid drumul spre alte lumi.

Porțile ne impresionează prin ornamentul deosebit, iar doamna Maria ne deslușește pe rând ce înseamnă fiecare element. Sunt două porți mai mici, una în stânga și alta în dreapta, și una mare, centrală, toate înconjurate cu un brâu sculptat.

În partea de sus a porților avem câteva simboluri care relevă originea localnicilor și apartenența comunei.

„La poartă - cocoșul, simbolul comunei noastre.” Deoarece fiecare comună din zona aceea are o poreclă, și Dragomirești are una. „Nouă ne zic «cocoașe». Poarta continuă cu steagul dacilor, apoi în centru este lupoaica, ce îi are lângă ea pe Romulus și Remus, simbol al etnogenezei poporului român.“

Tradiţii legate de nuntă în Maramureş

„La prima intrare este o mireasă cu două druște, domnișoare de onoare. La cea de-a doua intrare este un grup de femei, lângă un leagăn.” La maramureșeni era un obicei ca la botez să meargă doar femeile, iar bărbații să stea acasă cu treburile gospodărești. Numai ceterașii (lăutarii) puteau merge. Gardul, făcut din nuiele de alun, este împletit sub forma spicului de grâu, iar troița este închinată femeii, fiind sculptate sfinte cuvioase și mucenițe, precum Sfânta Teodora, Sfânta ­Parascheva și, bineînțeles, Fecioara Maria. Pe lângă acestea, se regăsesc și simboluri precum Soarele, Luna, dar și Porumbelul, ­sugerând că acesta este un muzeu închinat femeii.

În partea dreaptă a curții, cum mergi de la poartă spre casă, se observă un fus cu țurgalău. Acest fus este mai special, deoarece era folosit pe vremuri la tors lâna. ­Dacă în nopțile lungi de iarnă, când torcea la lumina plăpândă a jăraticului de la sobă, femeia adormea, fusul cădea și se auzea un sunet specific, astfel trezind-o. Dacă cineva ar fi să ia o piesă din acesta, tot fusul s-ar strica. Dar care este piesa? De acest fus se leagă și o legendă, care stă la baza originii lui. Povestește doamna Maria cum „seara veneau feciorii la fete, în șezătoare. Când feciorul pleca acasă, fata trebuia să-l conducă până-n tindă, însă doar dacă îl plăcea, altfel nu îl conducea”. Legenda pleacă de aici, căci fata nu a vrut să-l conducă pe feciorul care o îndrăgea, iar el s-a gândit cum să-i atragă atenția. Prima seară nu l-a condus, a doua tot așa, iar apoi, iscusit, băiatul i-a adus un fus cu țurgalău. Miza era chiar relația lor: „Fata fu măreață când o văzut cadoul, că nime în șezătoare nu mai avea așa ceva, dar exista și o capcană, căci ­
«i-o zâs fecioru’ că atunci să se despartă ei, când s-o desface fusu’». Fata s-a gândit cum să-l desfacă, da’ n-o aflatu și au rămas împreună toată viața”.

Morala poveștii despre fusul cu țurcalău este că în viață nu totul se obține cu bani, ci există lucruri care nu pot fi cumpărate,  inteligența și sensibilitatea sufletului sunt mai de preț. Cei doi au avut o viață frumoasă, cu urcușuri și cumpene, însă băiatul, iscusit, a știut cum să-i cucerească inima fetei.

În continuare, gazda ne prezintă alte sculpturi din curte, toate înfățișând femei: „Femeia când toarce, femeia-mamă, copila care culege flori. De asemenea, mai avem și un pom cu oale. Tradiția spune că atunci când în curte este o fată de măritat, în vârful pomului se pune o oală roșie. Cu cât sunt mai multe oale, cu atât fata este mai bogată și are zestre mai multă. Dar, după ce se mărită, se ia oala roșie, rămân doar vase la uscat, căci nu erau dulapuri în vremurile acelea”.

O casă ţărănească transformată în muzeu

Muzeul a fost fondat de domnul Nicolae Timiș, după Revoluție. Aparținătoarea casei a murit la un an după Revoluție. Casa nu a avut curent, fiind renovată.

„Casa îi din 1720, o fost locuită până după Revoluție și o stat stăpâna casei. După moartea acesteia, s-a renovat și s-a deschis muzeul. Stăpâna casei o fost fată nemăritată, o murit la 74 de ani, așa că ne-a rămas oala roșie sus. N-o fost femeie hâdă, adică urâtă, dar nu s-o născut bărbatul ei.”

Casa a aparținut unor oameni „de gazdă, rare căşi aveau cămară. Când ai avut cămară, trebuia să ai ce ține în cămară. Acolo în cămară se ținea berbință, sus cârnații, vase și altele de-ale gurii. Tot în cămară sunt elemente de la războiul de țesut, jug la boi, sâta cu care cerneai fărină din bărbânță și lângă ușă, vana în care te spălai, dar și slănina și cârnații, dar ați venit târziu și s-or gătat toți”, glumește doamna Maria.

Obiecte tradiţionale legate de marile sărbători

Cum intri în tindă, ești întâmpinat de măști hidoase, măști folosite în seara de Crăciun pentru a juca Viflaimul. Cetele se împart astfel: în față sunt dracii, mascați, apoi urmează ceata băieților, sunt 22 de băieți care colindă: „Și chiar dacă nu ești așa credincios, tot îți tresare inima și simți că este seara de Crăciun, apoi a doua zi se merge la biserică și se joacă și acolo piesa”.

În continuare, vedem o masă cu colaci, care simbolizează colacii folosiți la toate evenimentele de peste an: botez, nuntă, colacii de la biserică, de la parastas, de la prășit. De asemenea, de va fi să intrați în casă, luați seama că pragurile sunt înalte, ca nu cumva să intre frigul în casă, ori copiii mici să poată ieși afară. Gospodinele nu aveau timp să se îngrijească așa mult de copii printre atâtea treburi, astfel că așa luau o măsură de siguranță.

Ne atrage apoi atenția soba cu cuptor și aflăm că pe timpuri copiii dormeau pe cuptor, că era un singur pat. Iarna era mai greu de dormit, dar vara se dormea și în pod. Totodată, lângă perete găsim lada cu zestrea fetei, deoarece fetele primeau zestre de la mamele lor ca să se poată descurca până ce începeau ele să lucreze. Aflăm că cerga se pune pe pat, lepedeul e cearşaful, găsim și dăsagi, adică traistă, țoluri de pus la perete și fățoi, adică față de masă și perini. Dacă mama avea mai multe fete, atunci „era odihnită cu lucrul”.

Haine frumoase care arătau din ce sat e fata

Nu lipsește din casă nici costumul popular de Dragomirești, „zadnile” sunt în culorile specifice, astfel că nu trebuia să întrebe cineva fata de unde este, ci o cunoștea după costum: Borșa, ­Săcel, Dragomirești, fiecare cu specificul său. Tot în casă este și un legănel, unde se ținea copilul când era mic, dar în casă stăteau și mielul, purcelul, vițelul, dacă erau născuți iarna când afară era foarte frig, câteva zile stăteau în casă, ca nu cumva să moară.

Doamna Maria își amintește din copilăria sa cum își dorea ca porcul să fie scos afară din casă, că mirosea neplăcut: „I-am zis bunicii mele că miroase hâd în casă, dar ea mi-o zis că cine nu rabdă puturos nu mănâncă unsuros, așa că am răbdat și puturos”. ­Femeile construiau casa cu ce ­puteau, bărbații fiind plecați la pădure sau la alte munci, ele aveau să se descurce singure.

Poveștile despre casă și despre obiceiurile locului sunt multe și frumoase, însă doamna Maria ne invită să descoperim locul, pentru a vedea și a ne bucura de autenticitatea acestuia. Am descoperit Muzeul Țărăncii Române într-o zi însorită din iulie 2021, iar farmecul locului a rămas adânc întipărit în memoria mea. Cine s-ar fi gândit să creeze un astfel de loc? Sunt multe muzee în țara aceasta, dar câte ne vorbesc despre rostul femeii în iconomia lumii? Câte evocă munca și sâr­guința femeii ca toate să se facă la timp și cu folos? Femeia: copilă, mamă, gospodină, credincioasă, bună, iubitoare, blândă, mereu neobosită, mereu prezentă și poate nu atât de apreciată precum ar trebui.

Văzând toate aceste obiecte din curte și din casă, auzind despre treburile ce erau făcute, mi-am adus aminte de o vorbă a mamei mele: „Munca femeii nu se vede niciodată, faci curat și se mur­dărește la loc și parcă nu ai fi făcut, faci de mâncare și se mănâncă și trebuie să faci iar și tot așa”. Dar vă întreb eu, cum ar arăta oare lumea aceasta fără ­femei care să facă toată munca?