Lumina care pătrunde și sub pământ

Dacă ajungeți la poalele transilvane ale Făgărașului, în zona orașului cu același nume, a Brașovului sau chiar mai departe, spre Sibiu, faceți neapărat un drum și spre Șinca Veche, să vedeți mănăstirea rupestră de aici și să urcați la Schitul „Sfântul Nectarie”. Este un loc încărcat de spiritualitate și copleșitor atât prin istoria lui, prin cum arată lucrarea de acum trei secole, cât și pentru felul în care s-a amenajat în anii din urmă întreaga zonă, transformându-se o coastă de deal într-un parc în care frumusețea sălbatică a naturii se îngemănează cu lucrul făcut de mâna omului.

Impresia este plăcută din prima clipă, când oprești mașina într-una dintre cele două largi parcări existente aici. Să fim sinceri: de multe ori, la noi, chiar acolo unde sunt locuri și lucruri frumoase de văzut, e o întreagă poveste să ajungi la ele. Nu e cazul aici, într-un sat făgărășean, unde s-a gândit totul cu grijă și inteligent. Sunt inclusiv mese și băncuțe de lemn pe care, la venire ori la plecare, pelerinul se poate odihni în afara complexului religios.

Apoi treci poarta şi nu-ți vine să crezi ce vezi: o întreagă costișă a Dealului Pleșu a fost amenajată savant, astfel încât intervenția omului să fie folositoare vizitatorilor, să ajute accesul și să bucure ochiul, dar să nu deranjeze cadrul natural. Un labirint de scări și de rampe valsează printre copaci în diferite direcții, despărțindu-se pe două laturi în dreptul unui izvor despre a cărui apă se spune că este vindecătoare. Poți urca la stânga, spre mănăstirea rupestră, la dreapta, spre Schitul Sfântului Nectarie, dar și mai jos, spre un grup de formațiuni stâncoase de tipul trovanților, ori pur și simplu să te plimbi pe fața dealului, admirând peisajul dominat de foarte multă vegetație. Până la urmă le faci pe toate!

Maica stareță Serafima Antofe ne-a vorbit cu amărăciune despre legendele care circulă pe seama mănăstirii rupestre, numită când templul ursitelor, templul de la Șinca Veche sau templul împlinirii rugăciunii, când templul iubirii divine sau grota. „Internetul este foarte bogat în «informații» privind mănăstirea rupestră de la Șinca Veche!”, spune cu tristețe. Or, desenele și înscrisurile care nu au nici o legătură cu creștinismul, cu atât mai puțin cu Ortodoxia, și care au dat naștere legendelor și comentariilor deplasate sunt mult ulterioare perioadei în care aici erau două biserici ortodoxe săpate în piatră. Steaua lui David, de pildă, arheologii spun că a fost făcută prin 1948, într-o perioadă cu manifestări antisemite, când aici s-ar fi refugiat câțiva evrei, care au știut unde să-și pună simbolul, chiar în proscomidiar. Similar stau lucrurile cu un desen amintind de simbolul Yin și Yang, cu presupusa clepsidră sau cu portretul din Altar.

Pe vremea când mănăstirile erau dărâmate cu tunurile

Istoria reală e alta și o mică parte din ea e consemnată într-o scrisoare din 1789 a unui pastor reformat din Făgăraș: „Mai sus de Şinca există o monasterie despre care m-am informat de la persoane de încredere care au fost în ea. Aceştia relatează că mănăstirea este tăiată în întregime în piatră de carieră şi deci nu are acoperiş. Este săpată cu pricepere, cu o muncă uriaşă, demnă de mirare. Ferestrele sunt tăiate lateral, atât de înguste, încât călugării când slujesc se plimbă cu cărţile după razele soarelui pentru a putea ceti”. Trebuie amintit că în 1742 Imperiul Habsburgic a interzis bisericile ortodoxe, iar mănăstirile au început să fie dărâmate de tunurile generalului austriac Adolf Nikolaus von Buccow, comandantul militar al Transilvaniei. Drept urmare, truditorii acestora și-au căutat pe unde au putut locuri de refugiu și de continuitate a credinței naționale.

De la sfârşitul secolului 18 până la începutul secolului 20, aşezământul nu mai apare în nici un document oficial, ceea ce indică probabila părăsire a mănăstirii ca urmare a vitregiilor vremii şi a vremurilor. În 1930, preotul şi istoricul Valeriu Literat cercetează locul și scrie despre el, dar abia în 1994 are loc aici prima campanie arheologică, prilej cu care s-a avansat ideea că mănăstirea rupestră ar putea data chiar din secolul 14! A doua campanie arheologică s-a desfășurat în 2005, la iniţiativa şi prin cheltuiala Mariei Bâgiu, preşedinta Fundaţiei Ortodox-Culturale „Maica Sfântă - Bucuria Neaşteptată”, căreia i se datorează restaurarea.

Două biserici săpate în stâncă

Prima cameră a complexului rupestru aflat sub purtarea de grijă a Arhiepiscopiei Sibiului din Mitropolia Ardealului este una mare, boltită, al cărei tavan a fost scobit astfel încât razele soarelui să lumineze întregul spațiu. Turnul prin care intră acestea este înalt de 10 metri și seamănă izbitor cu o turlă fără acoperiș. Imaginea lui lasă o impresie de neșters! Ca și restul spațiului, de altfel. De pildă, structurile de grinzi și stâlpi de susținere din lemn, inclusiv pasarela pe care intri după ce urci câteva trepte - și n-am putut să nu observ că nu lipsesc nici camerele de supraveghere. Peste tot, lemnul se îngemănează cu piatra și amândouă sunt la fel de calde. Sunt și locuri în care bolta n-a putut fi salvată de la prăbușire decât cu prăjini metalice, dar oricum totul este simplu și natural. Iar gândul zboară inevitabil la cei care au săpat aceste încăperi și s-au adăpostit în ele de urgia vremurilor. E greu să-ți imaginezi cum trăiau, cum mâncau, cum dormeau, dar un lucru e sigur: credința lor.

Există și câteva surse de lumină artificială, dar ceea ce impresionează cel mai mult e felul în care pătrund aici razele soarelui, conduse parcă de o mână nevăzută. Lumina pare să vină de pretutindeni: de sus și din lateral, prin ferestre, cu siguranță, dar pe alocuri pare să vină și de jos în sus! Sfinte cruci apar în mai multe locuri și nici nu mai contează care vor fi fiind de pe vremea primilor viețuitori ai locului și care ulterioare, precum cele decupate în pereții de lemn ai intrării.

Inițial au fost săpate aici nouă camere, unite între ele prin galerii. Câteva s-au surpat demult și nu doar ca urmare a fenomenelor naturale, ci și din cauza celor care au distrus pereții, în căutare de ipotetice comori... Acestor vandalizări li s-au adăugat „tradiționalele” scrijelituri prin care inși fără bun-simț încearcă să-și marcheze trecerea pe oriunde ajung.

Arheologii Radu Ștefănescu și dr. Florea Costea au reușit să cartografieze planul locașului săpat în stâncă, identificând următoarele elemente: pronaosul comun a două biserici, naosul celei de-a doua, iconostasul, Altarul, proscomidiarul primeia, plus anexa care pare să fi servit drept trapeză, turla și clopotnița, naosul, iconostasul, Altarul și proscomidiarul celei de-a doua biserici, plus o anexă care a servit drept veșmântar. Planul rezultat este asemănător cu cel al mai multor biserici și schituri românești, ceea ce nu lasă nici o îndoială asupra destinației creștin-ortodoxe a locașului rupestru.

Oarecum inevitabil, la fel ca în alte locuri, bântuie legende care mai de care mai bizare, de la fenomene paranormale, viziuni și vise premonitorii până la apariția în unele fotografii a unor sfere albe, invizibile cu ochiul liber. E cazul să ne ținem firea și să reținem ceea ce este sigur și important: că aici este un spațiu sacru, legat de istoria veche și străveche a românilor și de credința lor ortodoxă.

Cu multă rugăciune și răbdare

În termeni tehnici și juridici, locașul este clasificat drept un monument de categorie A, adică de interes național. Complexul rupestru este acum ingenios acoperit de o uriașă „umbrelă” care îl apără de intemperii, întregul proiect fiind realizat de nimeni altul decât Șerban Sturdza, președintele Ordinului Arhitecților din România, „arhitectul locului”, după cum îi spune maica stareță Serafima Antofe.

Mai sus, pe deal, Paraclisul „Sfântul Ierarh Nectarie” poartă acest hram deoarece adăposteşte o părticică din moaştele ierarhului, alături de un mic fragment din lemnul Sfintei Cruci şi alte sfinte moaşte. Paraclisul a fost sfinţit în 16 decembrie 2006 de către Înalt­preasfințitul Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului. „Schitul nostru, care funcționează ca mănăstire de maici din 2006, a fost făcut ca o reînnodare a vieții monahale care a fost aici, n-a fost întâmplător așezat aici”, precizează maica stareță. Efortul duhovnicesc și financiar făcut de Fundația „Maica Sfântă - Bucuria Neașteptată” a putut fi valorificat de obștea monahală de aici începând cu anul 2014, când ansamblul de la Șinca Veche a fost donat Mitropoliei Ardealului, care îl administrează de atunci.

Vin aici și pelerini, care urcă până la schit, și turiști care în general se opresc la mănăstirea rupestră. O întreb pe maica stareță cum traversează această perioadă, cu pandemia, și îmi răspunde simplu și frumos: „Cu multă rugăciune și cu multă răbdare!”.